„The Platform”... cred că am vorbit atât de mult despre acest film încât am reușit să memorez întregul plot. Este genul de film ce trebuie urmărit nu la îndemnul cuiva, ci din pură plăcere și inițiativă. Mărturisesc că prima dată când i-am văzut reclama nu m-a dat pe spate. E doar o impresie subiectivă survenită după ce am văzut prea multe filme spaniole plictisitoare. Din experiență, vă pot spune că acest film m-a făcut să privesc lumea cu alți ochi. La prima vedere, filmul pare a fi unul clasic de acțiune ce are trăsăturile unui thriller, dar odată ce începeți să vă afundați în vizionarea sa, vi se va schimba cu totul părerea.
Dacă ar fi să scriu un top filme Netflix, aș pune The Platform pe unul dintre primele trei locuri din clasament. Pentru mine, este cel mai bun film spaniol văzut până acum. Este o parabolă socială care simplifică în mod realist relațiile interumane de-a lungul întregii noastre istorii. E un film impresionant care ne spune: „ăștia am fost, ăștia suntem și ăștia vom fi.”
Acțiunea filmului se petrece într-o lume distopică și se pot simți ceva influențe din universul literar al lui Camus. Se prezintă o situație de fapt ieșită din comun, ce ține de domeniul SF, dar mesajul e atât de profund și de bine articulat, încât nu-ți poți bate capul cu detaliile pe care nu le înțelegi sau care-s contradictorii. Totul se întâmplă într-o închisoare utopică amplasată sub forma unei ierarhizări verticale, iar deținuții ajung aici fie din cauza unor fărădelegi, fie sunt urmați de propria dorință pentru a-și îmbunătăți „portretul social”. Prizonierii o numesc „groapă”, iar pedeapsa cea mai mare ajunge să fie moartea. De ce? Pentru că lasă mâncare în celulă.
Există un sentiment de groază aproape lovecraftian în Platforma, personajele sunt blocate într-un loc vast, unde un filozof nu poate înțelege pe deplin nimic, ba îți va spune că panna cotta e mesajul și nu trebuie atinsă, iar răspunsurile nu sunt viitoare. Apoi, filmul aduce și un sentiment de groază personală, în politica certitudinii de auto-servire a lui Trimagasi, încrederea lui absolută că egoismul său este cel mai rațional mod de a se comporta, indiferent pe cine doare sau cine moare.
Acțiunea este relativ atemporală. Personajul principal, Goreng, rol jucat de actorul Ivan Massague, se trezește într-o cameră ciudată, slab iluminată, alături de un alt coleg de suferință. Începutul este unul ambiguu, fără sens, plasând receptorul în mijlocul acțiunii. Camera are o gaură dreptunghiulară în centrul podelei și alta în centrul tavanului, iar prin ele, Goreng observă că ar putea fi câteva zeci sau sute de niveluri deasupra și dedesubtul nivelului la care se află el. Și anume, nivelul numărul 48. Colegul are o atitudine de copil bucuros care urmează să primească o jucărie nouă. În scurt timp, Goreng se familiarizează cu iadul în care s-a băgat voluntar, cu intenția de a se lăsa de un viciu des întâlnit în zilele noastre, fumatul. El se află într-o închisoare care nu e altceva decât un puț extrem de adânc, în care nivelul zero este deasupra lor. La fiecare nivel se află câte doi deținuți, dar cu cât cobori mai mult, cu atât situația devine mai tragică, ca în Infernul lui Dante.
Filmul a dat naștere unei noi boli a secolului și a numit-o „consumerism”, iar filmul nu ne arată decât indiferența noastră nu doar față de mediul în care trăim, ci și atitudinea noastră în raport cu oamenii de lângă noi sau a claselor politice vizând societatea. De asemenea, abordează corelația noastră cu nevoia de a mânca, pe care deseori o transformăm într-o stare compulsivă continuă, fără a fi conectați cu alimentele din farfuria noastră.
Filmul nu este o povestire frumoasă despre „cum trebuie să fim”, ci reprezintă sumar portretul nostru prin prisma unor scene obscure, iar personajele din film reprezintă reflecția noastră în oglindă. Chiar și mâncarea în sine devine „erou principal”, iar violența – cea mai omniprezentă stare, pentru că societatea o sfărâmă cu dinții. Cea mai sinistră parte a sistemului, și probabil cea mai inteligentă parte de satiră socială, este că deținuții schimbă lună de lună etajul. Așadar, ar putea fi relativ fericiți la etajul 8 într-o lună și apoi să ajungă la etajul 133 ziua următoare. Și dacă vă întrebați cum supraviețuiesc cei de la nivelurile de jos, s-ar putea să vă surprindă finalitatea înfricoșătoare a filmului.
Mesajul e clar din primele zece minute. Finalul, însă, atât de deschis și de lipsit de orice fel de comentariu personal atât regizoral, cât și dramaturgic; personajul nostru principal, acest Don Quijote care intră inocent într-un sistem care îl mutilează și pe care se ambiționează să îl răstoarne trimițând un semn de speranță printr-un copil-simbol. Nu e doar frustrant că nu există un deznodământ, e de-a dreptul șchiop din construcție acest final în care nu primești nimic din care să poți închega o undă de concluzie personală.
Sursă imagine: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Platform_(film)
Comments