La început, au fost câteva cuvinte cheie care m-au condus către vizionarea acestui film, anume „scrisori”, „club de lectură” și „ocupația nazistă”. Acestea mi-au trezit interesul pentru filmul „Scrisori din insula Guernsey” (2018), povestea unei tinere scriitoare în căutarea unor subiecte serioase, care, datorită unor scrisori politicoase ale unui domn care și-a găsit refugiul în cărți, descoperă povestea dureroasă a unui club de lectură, dornic să evadeze din coșmarul lăsat în urmă de naziști. Ulterior, ea decide să își schimbe total viața, pe care ajunge să o privească diferit, asemenea unui cadou, dar și a unei poveri. Încă de la început am avut speranța că va fi, cu adevărat, un film special, intens, emoționant, răsunător, frumos, o întoarcere nostalgică în lumea îndragită a lui Shakespeare, a lui Jane Austen sau a surorilor Brontë. Într-adevăr, așa a fost.
După ce l-am vizionat, pot spune că acest film a depășit orice așteptare pe care aș fi
avut-o. Personal, când vine vorba de universul cinematografic, îmi doresc să descopăr subiecte inedite, departe de cele clasice și de clișeele ireversibile, dar pline de viață, de emoție. Caut cu nerăbdare și curiozitate profundă teme care intră curajos în culisele istoriei omenirii, aducând în prim plan subiecte poate nu la fel de frumoase, de delicate, dar cu siguranță mai interesante și mai intense.
Iar această sete de povești nespuse ale istoriei a dispărut, sau a fost amplificată, cu ajutorul scrisorilor din insula Guernsey- o minunată alterare dintre istoria necruțătoare și iubirea blândă, pentru că știm cu toții că, indiferent de vreme, iubirea își găsește drum în viața noastră și reușește să aducă un strop de lumină. Însă, poveștile de dragoste își pot găsi finalul fericit, pe când altele au parte de unul tragic, necruțător, o astfel de paralelă ajungând să fie una din interesele principale ale filmului, care, plasat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, urmărește anii desfășurării sale și cei ce i-au urmat consecințele.
Astfel, acțiunea filmului „Scrisori din insula Guernsey”, în regia lui Mike Newell, bazat pe romanul cu același nume, scris de Mary Ann Shaffer și de Annie Barrows, o prezintă pe Juliet Ashton, personaj jucat de Lily James, cunoscută pentru roluri emblematice în filme precum “Mamma Mia: Here we go again”, “Downton Abbey” sau “Cinderella ”. Ea întruchipează o scriitoare modestă, empatică, care încă încearcă să își recapete forțele după pierderile provocate de război și să se dedice scrisului, pasiunea care a salvat-o de la disperare și pe care o consideră „slujba perfectă”. Povestea debutează în Londra anului 1946, când războiul s-a sfârșit, dar nu și cicatricile lăsate în urmă, unde, în decorul clădirilor distruse și a chipurilor tulburate, Juliet se îndreaptă spre prezentarea noii sale cărți, semnată sub pseudonimul Izzy Bickerstaff, alături de Sidney Stark, editorul ei. Consideră că a prins în sfârșit curajul de a fi ea însăși în operele sale și anunță că va începe un nou capitol al carierei, fără niciun alt pseudonim, sperând că își va putea găsi liniștea. Pe lângă Sidney, bunul ei ajutor și prieten credincios, Juliet ar trebui să găsească alinare în brațele iubitului său, Markham Reynolds, un tânăr influent, cu așteptări mari pentru viitor. Pare că și-a găsit sufletul pereche, însă idealurile diferite vor ajunge să întunece fericirea cuplului, pe măsură ce Juliet își descoperă dorința de a ajuta oamenii, iar Mark încearcă, neputincios, să o ajute pe ea.
Însă, orice nesiguranță ar avea Juliet față de privilegiul unei vieți elegante se spulberă când primește o scrioare din partea lui Dawsey Adams, un fermier din insula Guernsey, care o cunoaște datorită unei cărți- Eseurile lui Elia, de Charles Lamb, unde era notată adresa ei. Personajul modest, dar curios și cu speranța că totul va reveni la normal, este interpretat de Michiel Huisman, cunoscut pentru rolurile din “Game of thrones” sau „The age of Adaline”. Îndurerat că după ocupația germanilor nu a mai rămas nicio librărie în Guernsey, speră că ea îl poate ajuta să găsească altă operă a îndrăgitului Lamb -„Povestiri după piesele lui Shakespeare”. În plus, îi dezvăluie că face parte din „Clubul de literatură și plăcinte din coji de cartofi”, o asociație a iubitorilor de literatură sau, mai bine spus, a unui grup de amici care au încercat să ascundă un porc, respectiv o cină mai mult decât delicioasă, interzisă de naziști. Intrigată de povestea neobișnuită a domnului Adams, Juliet acceptă să îi ofere cartea în schimbul răspunsurilor la 3 întrebări. De atunci, se dă startul unui joc inocent, susținut de scrisorile fascinante, prin care Juliet se distanțează de spațiul monoton al existenței sale, apropiindu-se parcă mai mult de universul imperfect, dar plin de emoție, al celor din Guernsey. Dawsey Adams îi povestește despre membrii acestui club, uniți prin nevoia de pace și de comunicare- Elizabeth McKeena (Jessica Brown Findlay), fondatoarea acestuia, Amelia Maugery (Penelope Wilton), văzută precum mama lui Elizabeth, Isola Pribby (Katherine Parkinson), o femeie stângace și introvertită, Eben Ramsey (Tom Courtenay) și desigur, cei doi copii, Eli (Kit Connor) și Kit (Florence Keen). Într-un moment în care pune totul la îndoială, se autoinvită la una dintre întâlnirile clubului, entuziasmată să afle detaliile acestuia și modul în care au reușit, prin legăturile create, să găsească lumina în întuneric.
Odată ajunsă la destinație, neglijează micile problemele întâmpinate la cazare și pleacă, cuprinsă de emoții și de entuziasm, spre întâlnirea clubului de lectură și le cunoaște pe Amelia și Isola, după care întreabă de Elizabeth, cea căreia i se datorează înființarea acestui club și pe care aștepta cu nerăbdare să o cunoască. Însă, atmosfera plăcută dispare, iar chipurile celor două femei se preschimbă în expresii terifiate, cu ochi înlăcrimați, sub care se ascund amintirile unui coșmar. După ce totul revine la normal și tot gtupul se adună, întâlnirea începe, chiar decurge minunat- Juliet a debutat cu propria carte despre Anne Bronte, pe care o considera un eșec până la laudele ferme ale „mulțimii”, Eben îi prezintă faimoasa „plăcintă din coji de cartofi”, pe care toți o consideră oribilă, deși gestul este cel care contează și cucerește, iar privirile dintre Juliet și Dawsey se sporesc. În ciuda refuzlui mai degrabă impulsiv când scriitoarea aduce în discuție articolul pe care vrea să îl scrie despre ei, putem spune că întâlnirea neașteptată a fost un succes.
Dacă ați crede că totul se rezumă aici, vă înșelați amarnic. Juliet prinde drag de acești oameni și este determinată să descifreze misterul suferinței lor și să le readucă speranța, așa că renunță să se întoarcă acasă, prelugindu-și cercetarea cu „câteva zile”. O aventură emoționantă și eliberatoare este pe cale să înceapă!
Încercând să îl liniștească pe Sidney, îngrijorat de pauza pe care a luat-o de la carieră, respectiv refuzul ei de a se întoarce la viața normală, Juliet află povestea lui Elizabeth McKeena, după ce înțelege că unele zvonuri nu conțin deloc adevăr, iar acesta poate fi dezvăluit doar de cei care l-au trăit. Cu ajutorul lui Isola și al lui Amelia, ea înțelege în sfârșit ce li s-a întâmplat și de ce nu vor ca lumea să afle despre ei. Mai înțelege ce înseamnă iubirea adevărată și faptul că ea nu ține cont de origini, ci de sufletul fiecăruia dintre noi, în timp ce descoperă tulburătoarea poveste dintre Elizabeth și ofițerul german și privește cu mai multă atenție asupra propriilor sentimente și dorințe.
Lucurile au să se complice, prieteniile au să se întărească, realitatea are să răzvrătească prezentul, iubirea are să se destrame sau să se formeze, iar viețile tuturor au să se schimbe...Pentru totdeauna.
Dar, desigur, nu este scopul meu să vă zic care este deznodământul acestui film, ci să vă deschid orizonturile cinematografice, pentru că este nevoie să intrați singuri în acest univers fermecător și să îi găsiți frumusețea. Filmul este una din cele mai frumoase metode de a-ți petrece timpul, transportându-ne într-un univers în care putem descifra etapele timpului, fi mai aproape de adevărurile istorice și decoda sufletul, sentimentele și acțiunile omului.
Ce vă mai pot dezvălui, însă, este fascinația și admirația cu care am urmărit filmul, a cărui frumusețe nu este oferită numai de actorii talentați sau de povestea uimitoare din spate, ci și de sincretismul unei producții cinematografice, de la decor și locații, până la costume și muzică.
„Scrisori din insula Guernsey” nu a fost, din păcate, filmat pe insula Guernsey, din cazua dificultății de a “camufla” modernizarea insulei. Cu toate acestea, locațiile alese ne-au transpus cu siguranță în lumea terifiantă de după război, marcată de ruină și de încercarea de a renaște frumusețea și spiritul spațiului, prin alegeri precum mănăstirea Hartland, Bristol sau bulevardul sicilian al Londrei. Cât despre muzică, denotă inoceța personajelor, nevoia lor de iubire, de interacțiune, pe fondul unui sufet de frică și de oboseală. Filmul debutează cu piesa “Avenue C”, jucăușă și pozitivă, după care muzica evoluează pe clapele pianului, profund și emoționant, prin piesele Alexandrei Harwood (“Dawsey's first letter”,“Looking for truth”sau “Home”). Muzica se îmbină armonios cu costumele, care redau fidel atmosfera epocii, prin antiteza claselor sociale, anume aristocrații din lumea lui Juliet, cu materiale scumpe și prețioase, și locuitorii insulei Guernsey, cu ținute simple și modeste.
Așadar, filmul „Scrisori din insula Guernsey”, o îmbinare elegantă dintre război, iubire și literatură, este unul dintre filmele mele preferate, care mi-a câștigat respectul prin evenimentele emoționante și personajele antrenante. Vă recomand cu căldură să vizionați acest film, pentru că, în final, după ce realizăm durerea și nenumăratele pierderi prin care au trecut toți supraviețuitorii războiului, vedem cum poate iubirea și, mai mult, empatia și bunătatea, schimba, măcar pentru câteva momente, peisajul întunecat al morții într-un spațiu protector, înconjurat de zâmbete și de speranță.
Sursă imagine: https://cineamator.ro/scrisori-din-insula-guernsey/