„The Father”

Dată fiind situația actuală, incertă și imprevizibilă, oamenii din sfera artistică, precum cântăreți, actori, dansatori, directori de film, și-au pus întrebarea: „cum vor prinde ziua de mâine?”. Dacă artiștii vocali au găsit soluția să înregistreze melodii de acasă, actorii au fost nevoiți să aștepte până la scăderea măsurilor de siguranță și aprobarea reînceprii activităților. Prin urmare, marea problemă a fost, ce se va întâmpla cu filmele din acest an, vor reuși directorii și actorii să-și revină după lunga pauză, vor putea respecta regulile, va exista ceremonia de decernare a premiilor Oscar în 2021? Răspunsul a fost neclar pentru o lungă perioadă, dar apoi au apărut creațiile cinematografice, și inevitabil s-a anunțat și ceremonia ce s-a ținut pe 25 aprilie.

„Tatăl” sau titlul original original „The father”, este un film în regia lui Florian Zeller, nominalizat la șase premii Oscar, câștigând două premii la somptuoasa ceremonie, unul pentru „cel mai bun scenariu adaptat” și al doilea pentru „cel mai bun actor în rol principal”, oferit lui Anthony Hopkins.

Filmul urmărește povestea lui Anne, ce își pierde răbdarea cu tatăl ei, Anthony, care începe să uite sau să nu mai distingă anumite momente, povești și chiar persoane. Ea se mută la Paris, și are nevoie de cineva pe care se poate baza să aibă bine grijă de el, întrucât este nevoită să găsească rapid pe cineva pentru că el nu acceptă să își părăsească apartamentul și să fie mutat într-un azil de bătrâni. Pentru Anthony viața a devenit o continuă schimbare și mișcare, începând sa fie totul din ce în ce mai neclar și lipsit de sens. Pentru a înțelege mai bine starea de confuzie permanentă pe care o are fostul inginer, directorul Florian Zeller schimbă locțiile și personele fără explicație, astfel fiind posibilă transpunerea noastră întru totul, în povestea lui.

Anthony este un personaj inspirat din viața reală, un om ce a suferit o dramă- pierderea fiicei cele tinere, agățându-se de neacceptarea acestei nenorociri, spunând și încercând să convingă pe toată lumea, dar mai ales pe el însuși, că Lucy e doar plecată în altă țară pentru a-și urma visul de a fi artistă. Acest eveniment a dat startul prăbușirii lumii lui Anthony, într-un moment înțelegând totul, iar în altul nemairecunoscându-și fiica rămasă, pe Anne, iar în altul o consideră pe asistenta Laura, ce seamnă cu Lucy, chiar fiica lui cea mică. Se trezește, dintr-o dată cu toată casa rearanjată, într-o singură noapte. Iar acesta este doar meritul directorului ce a încercat să transpună cât mai bine strea unei persoane ce suferă de demență; cum în fiecare zi este surprins de câte un moment șocant, și nu lasă pe nimeni să înțeleagă prin ce trece și că de fapt, acela a devenit adevărul lui. Acțiunea se petrece în mare parte în apartamentul lui Anthony, unde la un moment dat Anne este propietara, iar el doar un oaspete, ca mai apoi el să îl dețină din nou. Aceste schimbări bruște nu reprezintă decât distorsionrea ce se petrece în capul lui, și desigur, starea de amețeală constantă și întrebarea pe care o avem și noi, spectatorii, împreună cu Anthony: „care este adevărul?”

Nimicitor și sincer, dificil de urmărit, de înțeles, de explicat, covârșitor și acaparant, sunt puține dintre cuvintele alese pentru a explica, din ochii unui privitor, rolul interpretat excepțional de Anthony Hopkins. Fiind dificil de prins fiecare idee, fiecare moment, mintea este pusă în mișcare pentru a înțelege fiecare mic detaliu, dar din păcate imposibil până la sfărșit din cauza poveștii întrerupte, dar devastanta performanță a actorului în vârstă de 83 de ani, ce a bine meritat Oscarul din acest an, face înțeleasă, poate puțin mai mult decât înainte, viața unui om cu această boală. Mulți au propus numele lui Hopkins, când au fost întrebați: „Cine credeți că va câștiga Oscarul pentru cel mai bun actor într-un rol princpal?”, și ce-i drept, cine ar fi putut să-l bată? Cu o performanță sfâșietoare, tragică, uitându-te la el cum încearcă să își explice însuși și celor din jur prin ce trece de fapt, dar nimeni nu îl ascultă. Cele mai devastatoare momente sunt cele în care este redus la tăcere tocmai de propria-i persoană, pentru că și în momentele în care a constat că realitatea e schimbată, nu vrea să spună sau să întrebe nimic pentru a nu-i supăra pe cei din jur. Este sfâșietor și în același timp incredibil să-l vezi pe Hopkins cum trece într-o oră jumătate prin toate stările posibile, de la tăcere la urlet, de la râsete la lacrimi, de la agonie la extaz, pentru că personajul nu mai știe ce să gândească și cum să se simtă.

Reflectoarele sunt toate îndreptate spre Anthony, atât cel din film cât și Hopkins, dar este de neconceput să nu i se ofere credit și Oliviei Colman, ce oferă niște momente cu puternic impact de-alungul performanței, pentru care a fost nominalizată la Oscar pentru „cea mai bună actriță în rol secundar”. Talentul ei este îndeajuns încât să înțelegem că și pentru persoanele din jurul celor cu demență, le este greu cu aproape orice, mai ales că mulți nu realizează sau nu acceptă că „The father” este o poveste fără speranță, iar Florian Zeller ne duce mai departe, ne scufundă mai mult în ea cu cât condiția lui Anthony se agravează, arătându-ne că nicidecum lucrurile nu se vor îmbunătăți.

Este o experiență pe care mulți oameni vor dori să o evite, deoarece această problemă a existat și va exista tot timpul printre noi, chiar în casele noastre. Hopkins poate fi ușurință preschimbat cu un membru din familie, trăgând un semnal de alarmă în legătură cu ajutorul de care au nevoie cu disperare oamenii nevoiți să trăiască în drama personajului Anthony, dar și la obligația noastră de a alege empatia în locul prejudecăților.

Sursă imagine: https://www.themoviedb.org/movie/600354-the-father/images/posters