”Poporul nemuritorilor”, Constantin Virgil Gheorghiu
- Țifrea Andrei - clasa a IX-a
- Nov 15, 2021
- 6 min read
Constantin Virgil Gheorghiu a fost o personalitate polivalentă: diplomat român în perioada interbelică, jurnalist, romancier, poet și preot ortodox român, în exilul postbelic. Opera sa literară cuprinde numeroase titluri, iar lucrările sale au fost reeditate în ultimii ani. Printre acestea, se numără și „Poporul nemuritorilor”, apărută la editura Sophia, București, în 2014.
Lucrarea face referire la strămoșii noștri geto-daci. Titlul cărții - „Poporul nemuritorilor” - a fost ales în mod special de autor, întrucât, asa cum afirma Herodot, dacii „se credeau nemuritori și cugetau că nici ei, nici cei mai îndepărtați urmași ai lor nu vor muri”. Această credință în nemurirea sufletului îi distingea pe daci între toate popoarele din vechime.
Cartea nu este una de istorie, în adevăratul sens al cuvântului, autorul aplecându-se mai mult asupra spiritualității și culturii dacilor, trasând paralele și identificând influențele care se regăsesc în viața poporului român. Lucrarea a fost alcătuită în 1955, într-un stil aparte, extrem de captivant, influențat, poate, de formația jurnalistică a autorului. Frazele sunt pline de o încărcătură spirituală și pigmentate cu numeroase figuri de stil, care transformă lectura într-un exercițiu plăcut. Datele istorice și detaliile prezentate devin, astfel, mult mai ușor de reținut.
Lucrarea este împărțită în treisprezece capitole ample, numite de autor „cărți”, așa cum sunt cunoscute, în general, scrierile din Biblie. Acestea acoperă perioade istorice diverse.
La început, este evocată cultura villanoviană, care provenea din nordul Italiei și care s-a extins până la țărmul Marii Baltice. Dacii au făcut parte din această cultură prosperă (printre argumentele care susțin această teză se numără: modul în care își înmormântau morții, forma lăncilor, a agrafelor, vaselor etc). Totuși, odata cu invazia scițiilor (700 î.Hr.), dacii au fost smulși din această cultură. Sciții, popor barbar din stepele Rusiei de azi, cu un comportament rudimentar, în mod surprinzător, în ciuda faptului că erau unii dintre cei mai buni luptători ai antichității, erau un popor aflat în pragul colapsului: nu vorbeau propria limbă, nu respectau nicio regulă de igienă, și, poate cel mai înfiorător, bărbații sufereau, asa cum afirmă Herodot „de o boală femeiască”. Cu alte cuvinte, nu au mai contribuit la perpetuarea nemului lor. Astfel,este lesne de înțeles că acest popor s-a pierdut în negura istoriei. Dacii, însă, au răzbit prin această încercare și s-au ales cu perfecționarea cavaleriei, ca armă de luptă.
După invazia scită, dacii au avut de îndurat o altă încercare grea: regele macedonean Filip, prin sclipirea sa de geniu, a inventat „falanga”, o formă inedită de organizare a soldaților pe câmpul de luptă, cu ajutorul căreia și-a transformat armata într-o mașină de război invincibilă. În 341 î.Hr., Filip a pornit o campanie militară la nord de Dunăre, împotriva bătrânului rege scit Ates, iar apoi s-a oprit să trateze cu regele dacilor, Cothelas. Filip cel Mare a reușit să cucerească chiar capitala dacilor, însă, izbit de asprimea și bravura acestui popor, nu doar că a încheiat pace cu dacii, ci și un tratat de alianță. Ba mai mult, Filip s-a căsătorit cu regina Meta, fiica regelui dac Cothelas. Ca un detaliu interesant, se știe că marele Filip, făuritorul falangei, a cumpărat de la Cothelas douăzeci de mii de iepe tinere, pentru armata sa invincibilă. În 336 î.Hr., regele Filip a fost asasinat, iar fiul său, Alexandru Macedon, a preluat tronul. În vârstă de 20 de ani, tânărul rege Alexandru a întreprins o campanie împotriva dacilor. După ce a supus neamurile tribale de la sud de Dunăre și a trecut cu greu fluviul, Alexandru a cucerit doar o cetate prost fortificată, abandonată, fiind forțat să se reîntoarcă în Grecia. Așa s-a încheiat întâlnirea lui Alexandru Macedon cu dacii.
Autorul relatează, apoi, detalii despre o altă mare provocare, pe care dacii au întâmpinat-o: invazia celților. Aceștia veneau din Franța de astăzi și, împinși de foamete, de resursele insuficiente, au început o campanie de expansiune. Datorită celțiilor, dacii și-au schimbat modul de viață. În această epocă, au fost fabricate cele mai mari cantități de arme și au fost construite cele mai mărețe fortărețe. Organizațiile militare autohtone, conduse de prinții daci, au fost consolidate. Acești prinți erau independenți și începeau să capete un caracter feudal. Primii care au suferit din cauza mentalității tipice unei cazarme au fost chiar cei care au impus-o: celții. Cu un spirit naționalist, militarist și feudal, dacii și-au redobândit suveranitatea.
Un alt popor care își pusese în gând să cucerească lumea întreagă erau romanii. Abia apăruți pe scena mare a istoriei, romanii și-au câștigat destul de repede renumele de distrugători de popoare. Toate popoarele aflate în calea în calea cuceritorilor romani au încheiat o alianță cu regele grec Mitridathes. Despre acesta, contemporanii credeau că era un adevărat semizeu: era considerat cel mai puternic, cel mai bun luptător, cel mai înțelept conducător, cel mai bogat rege din epoca respectivă (nicidată nu a reușit să-și numere întreaga avere). Contrar tuturor așteptărilor, dacii au refuzat alianța pe care Mitridathes, cuceritor al cetăților grecești de la Marea Neagră, le-o propusese. Motivul, inexplicabil pentru istorici, trebuie căutat în dorința lor de libertate. Regatul lui Mitridathes reprezenta, pentru daci, Asia, Orientul, unde libertatea persoanei era anulată, în favoarea binelui comunității, dar, mai bine spus, în favoarea conducătorului, a regelui.
Autorul nostru încearcă să explice într-un mod inedit descendența dacilor din neamul tracilor. De la aceștia, geto-dacii au moștenit, pe lângă pasiunea pentru artă, muzică etc, și anumite vicii. Astfel, în cartea a 5-a, este amintit Potopul biblic, apoi sunt menționați Noe și cei 3 fii ai săi: Sam, Ham și Iafet. Aflăm, astfel, că mulți istorici îl consideră pe Thiras, fiul lui Iafet, nepotul lui Noe, ca fiind strămoșul marii familii a popoarelor trace. El a urmat poruncile Domnului ad litteram („Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul”), Herodot spunând despre traci că sunt „după indieni, poporul cel mai numeros de pe pământ”.
Poate cel mai important aspect tratat în lucrare este religia geto-dacilor. Motivația este următoarea: întreaga viață a strămoșilor noștri era bazată pe respectarea preceptelor religioase. Personajul cel mai important al religiei lor era Zalmoxis. Biografia lui Zalmoxis nu ne este cunoscută, pentru că, așa cum subliniază autorul, „oamenii de talia lui Zalmoxis nu au biografie” (p. 80). Religia dacilor era înrudită cu cea a persanilor. Deși se crede că erau politeiști, dacii cinsteau o divinitate principală, Universul însuși. Viața de apoi era o realitate pentru daci. Credința în nemurirea sufletului îi făcea de temut pentru dușmani, ei mergeau la luptă ca și când ar fi plecat într-o călătorie. Legile morale pe care Zalmoxis le-a predat poporului erau extrem de evoluate, foarte apropiate de principiile creștine de viață. Totuși, pentru a se asigura că dacii nu se vor abate de la aceste legi, Zalmoxis a cerut un gest greu de înțeles pentru noi: o dată la cinci ani, dacii trebuia să îi trimită un mesager, care să ducă toate doleanțele lor. Mesagerul era ales dintre cei mai de seamă bărbați ai neamului și, după ce îi erau încredințate toate mesajele, era sacrificat, pentru binele poporului.
Apogeul statului dac a fost atins în vremea regelui Burebista, care a reușit să îi unească pe toți dacii, într-un adevărat imperiu. Dușmanul principal era reprezentat de Roma. Pentru a lupta împotriva romanilor, deja măcinați de un război civil, Burebista a trimis trupe, în sprijinul lui Pompei. Din păcate pentru el, Pompei a pierdut în fața lui Cezar, care a jurat răzbunare. Regele Burebista a abdicat de la tron, iar Dacia a devenit un stat federal. Romanii au ajuns la sud de Dunăre, după lupte crâncene cu dacii. În timpul regelui Decebal, dacii au organizat numeroase incursiuni, capturând prizonieri, dintre care au folosit ca instructori militari o bună parte. De asemenea, au romanizat tehnicile de luptă. Toate acestea i-au ajutat să îi determine pe romani să le plătească despăgubiri de război. Pentru prima dată în istoria sa, Imperiul Roman a plătit tribut.
Când Traian a devenit împărat al romanilor, situația s-a schimbat. Militar de profesie, Traian și-a fixat drept țel cucerirea Daciei și transformarea ei într-o provincie romană. Se spune că, indiferent de context și de subiect, inevitabil își încheia discursurile cu fraza: „Să văd Dacia o provincie!” În urma celor două războaie cu dacii, Traian a reușit să cucerească teritoriul acestora, până la Sarmizegetusa. Obiectivele asupra cărora s-au concentrat romanii la sosirea în Dacia au fost, în primul rând, minele de aur, din munți. O mulțime de sclavi, aduși din toate părțile Imperiului, erau forțați să muncească în condiții deosebit de grele, la exploatarea aurului dac. Mulți dintre aceștia erau creștini, persecutați de romani. Odată cu venirea lor, aceștia au adus credința în Hristos pe meleagurile Daciei.
Autorul își încheie lucrarea cu o constatare învăluită în tristețe, dar și într-o rază de speranță: „În ultima clipă a existenței sale, Dacia a primit confirmarea, prin acești coloniști creștini, că nu doar dacii, ci toți oamenii sunt nemuritori. Ceea ce credeau ei era adevărat. Nu se înșelaseră; noii veniți le confirmau existenșa vieții veșnice de dincolo de moarte. Dacii au părăsit astfel pământul, asigurați, o dată în plus, că erau nemuritori - că nici ei, nici urmașii lor, nu vor muri în veci” (p.229).
Lucrarea „Poporul nemuritorilor”, scrisă de Constantin Virgil Gheorghiu, este o incursiune antrenantă în istoria și civilizația geto-dacilor. Cartea este se adresează celor pasionați de istoria neamului nostru, care doresc să privească și din alt unghi trecutul.
Sursă imagine:
Comments