„Ești moartă sau ești numai în vis? Dar acum te iubesc...N-am vrut să te iubesc la început, mi-a fost frică de tine!”
Fiind una dintre puținele nuvele fantastice din literatura română, opera lui Mircea Eliade întitulată simplu „Domnișoara Christina” surprinde prin imaginația debordantă și prin stilul literar nemaiîntâlnit în acea perioada decât în creațiile consacrate ale lui Edgar Allan Poe. Marcată de o atmosferă misterioasă și de o poeticitate suav-terifiantă, cartea ajunge să provoace atât reacții pozitive, cât și comentarii revoltătoare cu privire la temele abordate și la scenele de un erotism precoce.
Nuvela a fost scrisă în două săptămâni, din graba de a-i da un text editorului care aștepta probabil continuarea volumului „Huliganilor”, și a apărut la Editura Cultura Națională din București în a doua parte a lunii noiembrie 1936.
Această alegere non-conformistă a autorului pentru fantastic în detrimentul scrierilor cu caracter rațional și istoric nu a fost tocmai întâmplătoare, căci scrierile sale existențialiste anterioare – de la „Isabel și apele diavolului” la „ Maitreyi” sau „Lumina ce se stinge”- conțineau deja destule elemente ce anunțau spargerea iminentă a matricei realiste (experiențe suprasenzoriale, exotism spiritual, magie, demonism ). În redutabila sa biografie dedicată lui Eliade, Florin Țurcanu subliniază despre opera autorului „îmbinarea genului fantastic, foarte puțin cultivat în România, și a romanului rural, bine reprezentat în literatura internațională”, însă cu toate acestea, „Domnișoara Christina” rămâne, din punctul meu de vedere, cea mai intrigantă operă și cea mai deschisă interpretărilor din literatura fantasticului românesc.
Acțiunea nuvelei se petrece în imediata contemporanitate, undeva la un conac din Câmpia Dunării, unde pictorul Egor Pașchievici este invitat de prietena lui, Sanda, să petreacă o perioadă de timp la conacul Moscu. Acolo îl întâlnește pe domnul profesor Nazarie, un arheolog venit pentru săpăturile din zonă, care se dovedește a fi o altă victimă inocentă, agresată de prezența spectrală a strigoiului ce era alimentată ,în fapt, de energia vitală a femeilor din acea casă – doamna Moscu, Simina și , în final, Sanda. Obiectul principal al operei asupra căruia este deplasată atenția pare a fi chiar tabloul domnișoarei Christina, realizat într-o manieră realistă de un anumit pictor Mircea, pe care Egor îl respinge și se oferă să îl refacă, legându-se astfel fără să știe printr-o relație vampirică de fantasma care va ajunge să-l acapareze la nivelul tuturor simțurilor.
Ce am apreciat cu adevărat la această carte, pe lângă tema în sine ce conține anumite inserții din sfera „thriller”-ului de epocă, este punerea în scenă, cu atmosfera de teroare progresivă, stare stabilită încă din prima noapte petrecută la conac de cei doi bărbați. Toată senzația este redată magistral, în tonuri crepusculare astfel că imaginea caleștii de epocă, scena halucinatorie a balului de la 1907, mănușa căzută a Christinei și mai ales parfumul ei de violete impresionează prin poeticitatea suprafirească. În aceeași manieră, suspansul și construcția cinematografică alertă, crescând din acumularea detaliilor terifiante, contribuie la contopirea celor două planuri, a realității și a fanteziei, ce intrigă lectorul tocmai prin fluiditatea trecerii. Ar fi de remarcat de asemenea, în această direcție, și existența a două registre stilistice distincte – unul modern, alert, neutru și „diurn” al narațiunii-cadru, și altul liric, „crepuscular”, melancolic și obositor, în stilul aristocratic de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Recomand această carte în primul rând persoanelor care găsesc supranaturalul un domeniu de interes, celor cărora le plac fiorii unei lecturi de acest gen și mai ales celor care se consideră adepții prozei fantastice. Fără alte încheieri, consider această operă o desprindere considerabilă de literatură română preexistentă la acel moment , fiind introduși într-o „lume căzută pradă blestemului și salvată într-o manieră ce aproape atinge dimensiuni mitice”.