Pandemia prin ochii unui adolescent
- Sonea Răzvan
- Jun 5, 2021
- 3 min read
Pandemia de COVID-19 a fost și este unul dintre cele mai bizare evenimente din viața mea de adolescent, întrucât absolut toate normalitățile cu care eram familiarizat până în martie 2020 s-au schimbat drastic din toate punctele de vedere. Întreg globul pământesc simte modul în care acest virus ne-a afectat atât fizic cât și psihic, întrucât frica și grijile sunt la tot pasul.
Îmi amintesc ultimele zile „normale” de școală, în care cu toții începeam să simțim că, în curând, ceva important avea să se întâmple. Deși atmosfera era una obișnuită, dezinfectantele și măștile începeau să apară printre elevi, ceea ce stârnea panica și un sentiment de neliniște în fiecare clasă a școlii. Ziua în care am aflat că ne vor fi suspendate cursurile era una de luni, lipsită de orice anormalitate. Până în prejma după-amiezii, totul a decurs conform programului, iar eu mă aflam în drum spre casă, când am început să aud zvonuri în jurul meu precum că orele nu se vor mai ține începând cu următoare zi din cauza apariției virusului în țara noastră. Încântat de gândul unei mini-vacanțe, am căutat rapid știri legate de acest fapt.
Personal, consideram că acele două săptămâni impuse pentru oprirea pandemiei nu puteau fi aprobate și aplicate din cauza unei decizii luate într-un timp foarte scurt, dar m-am înșelat, iar acele două săptămâni s-au transformat, ușor ușor, în șapte luni. Șapte luni în care trăiam cu emoția gândului că părinții mei pot lua virusul în orice moment din cauza unor oameni care nu respectau regulile impuse de autorități. Șapte luni în care tot ce vedeam pe programele televizate erau noi informații legate de un număr de record de noi infectări și de decese. Șapte luni în care nu am putut ieși din casă decât pentru cumpărături sau pentru diferite medicamente.
Din punct de vedere al studiilor, acomodarea cu mediul online nu a fost un pas extrem de dificil de realizat. Într-adevăr, aceste platforme de învățare online au dezavantajele lor, precum faptul că timp de cinci zile pe săptămână suntem nevoiți să petrecem șase ore pentru a participa la cursuri, plus multe altele în care ne regăsim în fața laptop-urilor și a telefoanelor pentru a ne face toate îndatoririle de elev. De asemenea, din punctul meu de vedere, statul continuu acasă nu a fost un obstacol greu de învins, întrucât am găsit diverse activități pentru a nu mă plictisi și pentru a uita de toate grijile din jurul meu.
Pe de altă parte, cel mai puternic m-a afectat lipsa timpului petrectut alături de persoanele dragi. Colegii mei de clasă, oamenii apropiați mie, până chiar și membrii familiei, dorul față de acești oameni creștea pe zi ce trecea. Dorința de a socializa era din ce în ce mai mare, întrucât această trecere de la normal la condițiile de astăzi, dominate de precauție constantă, a fost atât de rapidă, încât nu a existat nicio perioadă de acomodare. Totul s-a întâmplat atât de brusc, iar eu descopeream asta cu greutatea unui adolescent ce nu acceptă să-și piardă cei mai frumoși ani din viața sa...
Când vine vorba de mediul familial, nici eu și nici părinții mei nu au contactat virusul, ceea ce ne-a demonstrat că atenția și grija de sine reprezintă modalitatea prin care cineva poate supraviețui fără a fi afectat în ziua de astăzi. Tatăl meu, fiind un om cu importante repsonsabilități în cadrul unității sale, a fost nevoit să se ocupe de puțin peste 50 de oameni în fiecare zi, plus felurite drumuri prin toată țara pentru a-i îmbunătăți acesteia dotările aeronautice, întrucât România se afla într-un moment de cumpănă din punct de vedere al capacităților sistemului medical. Chiar și așa, mereu a respectat cele mai importante două reguli: purtatul măștii și dezinfectarea continuă. Astfel, el nu ne punea în pericol viețile, asigurându-se mereu că, indiferent de locul în care se afla, ținea cont de măsurile de autoprotecție.
De asemenea, mama mea a avut parte de o perioadă dificilă în mediul său de lucru, întrucât unii colegi nu credeau în pericolul pandemiei. Din fericire, ea nu a fost afectată de virus, fiind printre puținele persoane din întreaga clădire care nu au fost testate pozitiv pentru SARS-COV2 niciodată.
În acest mod, părinții mei mi-au demonstrat că viața trebuie să continue, indiferent de războiul invizibil ce se purta în jur. Așa am ajuns să fiu încrezător și să îmi reiau viața de la capăt, pornind la drum cu o valiză plină de experiențe și de cunoștințe care mă vor ajuta să trec peste această perioadă dificilă a vieții mele.
Surse imagini:
Comentarios