top of page
  • Huțanu Lorena

Despre plictis și alți demoni (nu de Gabriel García Márquez)

Ceea ce ar fi putut fi bucuria câtorva săptămâni de vacanță în plus, a unor ore petrecute printre pagini de Tolstoi și printre titluri de episoade pe Netflix a devenit, aproape imperceptibil, o cameră sterilă, în care ne-am claustrat răbdarea de a privi în gol, pe fereastră, jindul de a-ți strânge în brațe bunica, așteptarea exasperantă de a-ți putea face planuri către care să visezi, încercarea atât de disperată de a găsi, în jurul tău, un altceva – altceva de făcut, de văzut, de înțeles, altceva în afară de a număra crăpăturile pe care nu știai că le ai pe tavan.

Trezindu-mă în dimineți din ce în ce mai la fel, simțeam cum cafeaua își pierde aroma familiară de scorțișoară, cum plăcerea altădată moale a pijamalelor mă zgâria pe piele, iar eu, amintindu-mi brusc cine sunt, dădeam muzica mai tare în căști, de teamă să nu aud știri de la televizorul uitat deschis. Plimbările prin dormitor, în timp ce vorbeam la telefon, tocind firele din covor. Căldura laptopului supraîncălzit. Lumina care mă orbea când deschideam frigiderul la miezul nopții. Lumânarea fumegândă. Semnele de carte lăsate aproape întâmplător între pagini necitite - toate aceste imagini și senzații au rămas, fără să le dau voie, în cutia în care așez eu amintiri, ca niște poze vechi, ca niște tăieturi din ziare, mărturie că realiatea, deși stranie, s-a întâmplat cu adevărat.

Cred că pandemia, așa cum am trăit-o eu, poartă în ea ceva din confuzia unui apel în așteptare – nu știi când ți se închide, dar nici dacă se revine vreodată la tine, așa cum nu știi dacă normalitatea își va reveni, e doar îndoială, ezitare, zăbovire, pierderea în propriile nesiguranțe și în lamentarea că durează prea mult. De fapt, confruntarea cu realitățile izolării, deși percepute ca distanță sau ca durere, a însemnat, în același timp, și un răgaz de a privi în interior – fie al nostru, al sistemului sau al societății – și de a trage, dur și ultimativ, concluzii.

Cea mai pregnantă, însă, mi s-a părut ironia contradicțiilor –suferinzii pe un canal, teoriile conspirative pe următorul, scepticism sau bravură acum și, ore mai târziu, groază și paranoia, viziune apocaliptică aici și optimism dincolo, în fond, forme antinomice ale aceluiași adevăr, la mijlocul căruia m-am situat, întrebându-mă ce realitate e corectă, în care să aleg să cred. Până la urmă, am decis că alegerea nu e întotdeauna un răspuns veritabil. Uneori, s-ar putea să fie mai bine să crezi în dihotomii, să înțelegi pierderile în aceeași măsură în care accepți câștigul – pentru că bolnavii, despărțirile și durerea sunt la fel de veridice ca bucuria de a te dedica familiei neglijate sau ca regăsirea timpului pierdut.

Distanțarea sau, dimpotrivă, apropierea și-au pierdut, pentru mine, individualitatea, înțelesul – devenind, de fapt, camere ale aceluiași acasă, în care îmi drămuiam așteptarea, într-un dolce far niente decadent, căutând printre reviste, agrafe și somnolențe tulburi acel altceva din ce în ce mai necesar. Câteodată, recuperam nimicuri din străfundul sertarelor ticsite de praf și foi, alteori găseam flori puse la presat în DOOM și citate pe cărțile din biblioteca mamei, rareori mă întâlneam cu un film realmente bun, însă, în acel aprilie, descopeream ceva spectaculos în fiecare plimbare pe străzile din jurul casei, unde firescul naturii de a înflori sfida impertinent singurătatea, stinghereala, îndoiala, fiind poate unica certitudine care ne mai rămăsese. Fiecare floare nouă, orice fir de iarbă crescut, sau însăși bătaia vântului, erau, parcă, victorii asupra propriei tristeți și plictiseli, asupra pesimismului și asupra tăcerilor cu înțeles, când, vorbind de suferinzi, cuvintele erau de prisos.



Deși acum e cât se poate de verosimilă, realitatea înainte utopică a pandemiei a cristalizat o versiune a mea care, altfel, n-ar fi știut să aprecieze libertatea de a putea vedea zâmbetul celuilalt, fericirea de a strânge, fără remușcări, pe cineva în brațe, plăcerea de a sta întins sub cerul nopții, de a merge prin oraș dimineața, înainte de răsărit, de a-ți vedea tabloul preferat în muzeu, de a călători în orașul pe care visai să-l vezi de când erai puști, în esență, tot soiul de bucurii mai mult sau mai puțin (i)relevante, dar care păreau totuși să confere sens existenței simple, de zi cu zi.

Privind, într-o zi oarecare, picăturile de ploaie făcând întrecere în reflexiile ferestrei, mă gândeam la sentimentul revelator al eliberării, când vom ști, fără cuvinte, ci doar din tăceri tacite, că s-a terminat. Te vei uita în ochii ei sau în ai lui și vei ști că poți să-ți dai masca jos, să zâmbești înapoi zâmbetului pe care, de astă dată, nu doar că ți-l vei imagina.

Brusc, lovind cu o sonoritate acută, ca cea a chitării când întinzi prea mult de coarde, m-a izbit ideea că poate nu vom ști niciodată că s-a terminat cu adevărat, că poate, tăcerile vor forma o nouă realitate călduță, în care, uitând cine suntem, ne vom ridica de pe scaunele de spectatori scandalizați și, ridicând cortina, vom intra în piesa care se joacă acum, lăsând la o parte, (ne)intenționat, că teatrul (sau adevărul) erau, de fapt, altele.


Sursă imagini:

12 views

Recent Posts

See All
bottom of page