RĂZBOIUL ESTE PACE
LIBERTATEA ESTE SCLAVIE
IGNORANȚA ESTE PUTERE
Tind să-mi păstrez, cu o impenitență calculată, convingerea totuși vie și caldă că o carte despre care rămân puține de spus, dar atât de multe de tăcut – nu e altceva decât o gravură adânc scrijelită într-un vertij incoerent de gânduri, cărora un ceva consistent reușește să le dea un înțeles, un specific, un firesc al lor – în cele din urmă, să le confere un spațiu paliativ în care ele să se vindece de placidități, de acribie, poate și de propria ebuliție.
Așteptând, drămuind, îndoindu-mă, adunând poate prea multă fragilitate și nesiguranță într-un condei care ar trebui să scrie incisiv, revoltător sau cinic despre urâțenie, minciună, mizerie, trivialitate și perversiune – rămâne totuși acea încercare aproape necesară, autoimpusă, de a știrbi din frumusețea gândurilor nerostite, de a fura un cuvânt tăcerii, pentru a recupera, în măsura în care substanța romanului, păstrându-și intimitatea cu cititorul, poate fi extirpată din interiorul poveștii, răzvrătirea organică, simțul de nedreptate împins dincolo de cea mai flexibilă limită a suportabilității, felul în care adevărul, demnitatea sau voința, în sine, sunt literalmente desființate, devenind inexistente și negându-li-se, în același timp, orice formă de manifestare anterioară – și, mai presus de asta, faptul că umanitatea cândva volitivă a personajelor este anihilată până la dezmințire și că, aidoma unei mingi izbite de perete, nu mai există altă reacție decât acceptarea – decât întoarcerea atât de firească și previzibilă la cel care a aruncat-o.
Într-o distopie construită atât de veridic, încât, în detrimentul oricăror inadvertențe la propria realitate, cititorul, conștient totuși de plăsmuirea în interiorul căreia se află, ajunge la un moment în care granița dintre plauzibil și anomalie se estompează până la dizolvare, astfel încât dihotomia se transformă într-un singur adevăr acaparator. Clivajul este cel care, de fapt, suprapunând ficțiunea și palpabilul, recompune, prin contrast, o a treia lume, o lume de mijloc, o mediană a cititorului, în care, moarte din fașă, se nasc inevitabil contradicții, indignări, încercări de a percepe cum funcționează, de fapt, disfuncționalitatea. Cred însă că, ceea ce a dus, la coeziunea atât de puternică a lumii din carte este felul în care nucleul narativ deconstruiește, pas cu pas, o realitate deja existentă, familiară, căreia îi putem înțelege convențiile și mecanismele, ulterior clădind de pe acest fundament o cu totul altă lume, însă într-o manieră atât de subtilă și verosimilă încât tranziția este imperceptibilă, chiar și pentru un ochi versat.
Pe de altă parte, asumarea până la identificare cu realitățile din acest roman mi se pare totuși forțată – pentru că întotdeauna va rămâne, poate pe fundal, sau adusă din ce în ce mai în față, o revoltă profund viscerală a cititorului contrariat, consternat, care deși este, în fond, claustrat în interiorul poveștii, se poate detașa tocmai datorită prăpastiei dintre cele două lumi, dându-i-se astfel voie să asimileze mult mai pătrunzător o realitate, prin intermediul celeilate și să aibă, poate, reacția pe care, în mod atât de straniu, nu o au personajele – pentru că tocmai stranietatea care, după așteptări, după rânduri recitite, după priviri aruncate pieziș paginii, de teamă să nu fi înțeles greșit, reușește, într-un final, să dezbrace până la piele omul, astfel încât să poată radiografia cu atât de multă transparență, într-o manieră atât de incisivă și totuși hipersensibilă, umanitatea din noi, dozajul de sentimente, de tensiuni interioare, de întrebări care frământă până la exasperare.
Dacă simți că merită să-ți păstrezi umanitatea, chiar și atunci când asta nu duce la nimic, i-ai învins. Dar dacă scopul nu era să-ți salvezi viața, ci umanitatea, până la urmă ce mai conta? Puteau să-ți dezvăluie în cele mai mici detalii tot ce ai făcut, ai spus, sau ai gândit, dar adâncul sufletului, ale cărui mecanisme îți erau tainice chiar și ție, râmînea de necucerit.
Să moară urându-i, asta era libertatea.
Problematizând, deci, chiar și în cele mai flagrante distorsiuni ale realității, totalitarismul în cea mai pură și intrasigentă formă a sa, cititorului îi sunt aduse concepte greu digerabile, dar care, odată înțelese, rămân lipite de filtrul gândirii sale. Aici intervin Soceng și neolimba, mărci ale întregului roman, care demonstrează cum anihilând literalmente o limbă, nimicindu-i cuvintele și înțelesurile, se abrutizează omul până la pierdere, pentru că I se fură, practic, orice formă de a mai putea gândi – așa cum toate personajele figurante din carte sunt doar corpuri fără minți și fără inimi, fără a fi însă nici roboți, ci doar o adunătură de oameni prostiți.
Cuvântul a tăia nu mai există, pentru că sensul său e acoperit suficient de substanstintul-verb cuțit. Dublugîndirea înseamnă să știi că deformezi realitatea, dar în același timp, datorită practicii dublugîndirii, să te linișteși cu gândul că realitatea nu a fost violată în niciun fel. Nefrig e singurul cuvânt care înseamnă cald, dublufrig înseamnă foarte frig. Cuvântul egal este eliminat, libertate păstrat doar convențional. Asta e lumea pe care o plămădește neolimba, în care iubirea dintre Winston și Julia e interzisă, în care dragostea maternă e anulată, în care o absurditate e înlocuită cu alta, în care, la Ministerul Adevărului, se rescrie trecutul, schimbat la 180, și se șterge orice dovadă că ar fi fost vreodată la fel. („I se păru ciudat că puteai crea oameni morți, dar nu și vii. Tovarășul Ogilvy, care nu existase niciodată în prezent, exista de-acum în trecut”).
În această lume bolnavă, disfuncțională, în care oameni sunt tratați ca marionete supuse unui păpușar diabolic, Winston reprezintă un monument de curaj pentru că, ținând un jurnal, prin care își riscă nu doar viața în sine, dar și posibilitatea de a fi existat cândva, el sfidează sistemul, deși știe că „în jocul ăsta în care sîntem băgați noi nu putem câstiga. Unele eșecuri sînt mai bune decît altele, atîta tot.” Își permite jurnalul și povestea de iubire, și le asumă, dar adevărul dureros e că, până la final, înțelege că „puterea înseamnă să sfâșii mintea umană în bucățele și apoi să le rearanjezi în forme noi după bunul tău plac.” Ceea ce se și întâmplă. Să pierzi în fața unui sistem revoltător, pe care îl condamni sau, mai degrabă, să obții victoria asupra ta. Să-l iubești pe Fratele cel Mare.
Pentru mine, deznodământul e, deci, configurat plastic de o frază din interiorul romanului:
„ Dacă vrei o imagine a viitorului, imagonează-ți un bocanc călcând o față de om – pentru totdeauna.”
Surse imagini: