Mi-a fost destul de greu să încep să scriu despre perioada pandemiei care a început încă de anul trecut, poate pentru că nici nu vreau să-mi amintesc prea multe. Rețin totuși anumite titluri absurde cu tente apocaliptice, speculațiile de o incompetență dureroasă și speranțele false care au contribuit la provocarea unei stări de panică la nivel global, pe care oamenii și-au exprimat-o mai mult sau mai puțin prin diferite mijloace al comunicării interumane. Unii încă nu recunosc gravitatea situației și refuză adevărul folosindu-se în continuare de conspirații, iar alții au devenit mai ipohondri ca niciodată și ies din case doar dacă sunt echipați cu două rânduri de măști pe față, vizieră, mănuși de unică folosință și, în mod obligatoriu, cu recipientul de dezinfectant pe care îl folosesc cu sfințenie la fiecare cinci minute. Te amuzi la început, speri cumva că totul este o glumă, dar apoi realizezi dezamăgit că aceasta este realitatea în care trăiești.
Primul caz de infectare cu noul virus Sars-Cov2 a fost înregistrat în România pe 26 februarie 2020 – o data prea puțin semnificativă la acel moment, însă care a dat startul evenimentelor ce au marcat considerabil parcursul țării pentru următorul an. Mai întâi am primit două săptămâni de vacanță, crezând destul de pueril că o perioadă atât de scurtă va rezolva o problemă atât de amplă, însă prelungirea stării de urgență pentru câteva luni a fost iminentă. Nu am realizat încă de la început cât de mult se vor schimba conceptele din jurul meu, iar bucuria de moment s-a transformat cu timpul într-o stare inexplicabilă de frustrare și indignare. Am înțeles apoi că istoria are o tendință de a se repeta în mod nefiresc și că omul are la rândul său tendința de a uita – sunt citite des pagini întregi despre cum a reușit omenirea să depășească pandemiile de ciumă, holeră sau molimă, însă majoritatea nu le acordă niciodată atenție, înghit în sec și își zic în gând că „ oricum n-are cum să ni se-ntâmple din nou”. Problema este că se întâmplă și ne prinde de fiecare dată la fel de neputincioși și de nepregătiți.
Cu toate acestea, am căutat alternative. Fiind închiși în case, am încercat fiecare să ne umplem timpul cu activități plăcute sau productive, care să ne facă să ne desprindem măcar pentru câteva ore de realitatea ostilă care încă ne înconjoară. Pentru mine însă, rutina era insuportabilă, iar oricare nouă variație adusă pentru a diversifica atmosfera devenea și ea rapid monotonă. Evitam cât de mult posibil să deschid televizorul, sătulă de știrile despre agravarea situației din țară și de la nivel global, însă oricum eram invariabil pusă la curent de către părinții mei care nu ezitau la nicio masă de seară să discute aceleași subiecte obosite și ușor iritante. Interesant a fost și cum am continuat școala în mediul online, fiecare în limita posibilităților, și cum am reușit să ne adaptăm într-o perioadă relativ scurtă de timp la noul sistem educațional. Nedrept este însă că nu toți au avut acces la un asemenea tip de învățământ și aici mă refer la copiii din medii defavorizate, unde Internetul este un moft, iar educația mult prea constisitoare pentru a fi luată în serios.
Ni s-a spus astfel adesea de majoritatea adulților cât de privilegiați suntem în condițiile actuale și cât de norocoși suntem că îi avem pe părinții noștri, forțați de împrejurări să lucreze de acasă, alături de care ne putem petrece timpul zilnic. Însă ce faci dacă nu doar unul, ci amândoi părinții fac parte din ceea ce mulți numesc acum „prima linie”? Te ții tare, sau cel puțin încerci să fii tare pentru ei. Nu eram neapărat singură, însă de multe ori ai mei erau nevoiți să rămână cu orele peste program, pentru că urgențele nu au nici „deadline” și nici nu așteaptă pe nimeni să facă schimb de tură. Astfel, 8 ore de muncă zilnice se transformau în 12, telefoanele nu mai încetau să sune, iar nervii erau cu siguranță întinși la maxim. Cu toate aceste circumstanțe greu de digerat pentru mine, părinții mei au găsit mereu forța să zâmbească la finalul zilei, indiferent de oboseala acumulată și de presiunea încă resimțită, pentru că ,citez: „ când scopul este atât de nobil, satisfacția este prea mare pentru a acorda atenție detaliilor”.
În final, țin să menționez că ceea ce mă amuză cel mai tare este faptul că toți sperăm să revenim la „normalitate”, însă problema constă tocmai în relativitatea conceptului, iar dacă înainte de pandemie așa arăta o lume normală, m-aș mai gândi încă o dată la ceea ce îmi doresc. Încă suntem înconjurați de iresponsabilitate, de ignoranță și poate chiar de incompetență în ceea ce privește gestionarea unei astfel de probleme, însă aș prefera ca această pandemie să nu fie uitată atât de ușor de umanitate, în speranța unei îmbunătățiri atât la nivelul mentalului colectiv, cât și la nivelul relaționării interumane în situații de criză.
Comments