”Istoria secretă” - Frumusețea este teroare
- Enea Maria - clasa a IX-a
- Nov 15, 2021
- 3 min read
„Istoria secretă”, scrisă de Donna Tartt, autoarea care ne-a încântat cu „Sticletele”, este povestea unui grup de studenți de la o facultate de elită din America. Naratorul, Richard, este perceput prima oară fiind chlișeul american al „străinului”, el fiind cea mai recentă adiție a grupului de elevi ce studiau cultura Greciei Antice. Bunny, Francis, Charles, Camilla, Henry, în frunte cu profesorul Julian, formau o adunare ce se aproprie de o sectă hedonistică, uitând dese ori de moralitate și concentrându-se pe deslușirea tainelor literaturii și mitologiei grecești.
La prima vedere, acest roman nu pare a fi mai mult decât o poveste a unor tineri privilegiați, adoptând aerul clasic al facultății americane: obișnuitul mix de sex, droguri, alcool, muzică dată la maxim; ei bine, aceste gânduri îți sunt îndepărtate din prima frază a romanului: „ Pe munte se topea zăpada, iar Bunny era mort deja de câteva săptămâni; și atunci am început să înțelegem gravitatea situației în care ne aflam.”. Începe cu o crimă. Dar nu cu situația crimei a cărui făptaș este necunoscut, ci o crimă în care nu apare niciun mister. Mai puțin: „de ce?”. Așadar, ne îndepărtăm de profanul „cine?” și ajungem la existențialul „de ce?”.
Juxtapunerea vieții idilice a studenților din timpul semestrului, plină de conversații despre viață, artă, literatură, filozofie, cu atmosfera întunecată creată în jurul lor de către autoare, construiește în ritm domol un topos al ipocriziei, excesului, al imoralității. Acești elevi, ce studiau despre principiile grecești decid să își ghideze viața după ele, iar chiar acolo, în sala de clasă, cu texte clasice în față și cu un profesor ce trebuia să îi învețe moralitatea încolțește pentru prima oară mottoul (neoficial) al cărții: „ Frumusețea este teroare”.
„-De ce este acest fragment așa fascinant? De ce nu ne simțim atrași de ceva mai liniștit și mai plăcut?
-După cum afirmă Aristotel în Poetica, lucrurile îngrozitoare pot deveni splendide într-o operă de artă.
- Și cred că Aristotel are dreptate. În fond, care sunt scenele poetice care ne rămân întipărite în memorie? Exact acestea: Moartea lui Agamemnon, urgia lui Ahile, Dido pe rugul funerar. Pumnalele trădătorilor și sângele lui Cezar- vă amintiți cum îi descrie Suetoniu corpul, cu mână atârnând în jos?
- Moartea este mama frumuseții, a spus Henry.
- Și ce este frumusețea?
- Teroare!
- Corect. Frumusețea este rareori fină sau consolatoare. Dimpotrivă. Adevărata frumusețe este întotdeauna cumva primejdioasă. Și dacă frumusețea este teroare, ce înseamnă dorința? Credem că avem nenumărate dorințe, dar de fapt avem doar una. Care este aceea?
- Să trăim.
- Să trăim veșnic. ”
Este un roman polițist? Nu. Este un roman de tip „coming of age? Nu. Este o tragedie. O tragedie modernă, ce explorează o valență actuală a hybris-ului, naratorul tratând ideea unui defect fatal din primele pagini, și astfel, Donna Tartt definește filologul în toată condiția sa: un nefericit cu o dorință pentru pitoresc. Pe parcursul romanului, acesta se joacă cu cititorul astfel încât el să reușească să găsească defectul fatal al fiecărui personaj, „acea fisură vizibilă, întunecată”.
Ceea ce m-a făcut să mă îndrăgostesc de acest roman nu au fost personajele (chiar am ajuns să le urăsc) ci modul în care a fost scris. Iar, finalul cărții m-a impresionat pe toate planurile: exista un sens al urgenței, totul este într-o explozie continuă, și, deși romanul nu devine mai alert, a fost fascinant să vezi cum personajele se confruntă cu declinul lor inevitabil.
Captivantă, sombră, hipnotică, recomand această carte tuturor celor care doresc să citească o ficțiune bună dar și să-și extindă cunoștințele în literatura greacă!
Kommentare