Înainte de a viziona piesa de teatru, tot ce știam era denumirea simplistă și evident metaforică a acesteia, iar primul cuvânt la care mă așteptam să fie pus în scenă era „gălăgie”. Conform așteptărilor mele, a fost un spectacol al gălăgiei, dar al gălăgiei egoismului și ipocriziei, al unor personaje încuiate fiecare în propria bulă de sticlă cu pereți-oglindă, unde suferința și propria persoană a celui orbit de imaginea sa e singura demnă de atenție, gălăgia haosului oamenilor care sunt în același timp atât de asemănători și atât de diferiți.
Ovidiu Lazăr ne oferă un spectacol ce vizează evenimentele obișnuite din tabloul neschimbat al unei familii care trăia pe vremea trendurilor pariziene și a pălăriilor. O moarte, două morți, poate și mai multe, câteva povești de dragoste sau niciuna, trei doamne la un joc veșnic de cărți, un copil care nu vrea să fie născut, rebeliunea aproape justificată a servitoarelor și o femeie a străzilor care râde singură (bizar, spre deosebire de celelalte personaje) de viață și de moarte, de oameni și oameni. Personajele care sunt menite să întrețină aceasta comedie dramatică, trei doamne în vârstă ( Aneta Duduleanu, Zoia și Lena), au fost cele care se hrăneau cu lauda de sine, bârfa, judecățile, dulcețurile și jocurile de cărți. Trei femei ce se critică constant una pe cealaltă, fie surori, fie prietene, doar pentru ca sunt scoase din același tipar. O critică care nu reușește însă să stârnească o ură reală între acestea, bătrânele reprezentând pentru fiecare egalul companiei de care aveau nevoie, pentru că o singurătate unde ar fi judecat și țipat singure ar fi dus la o nebunie mult mai crudă. Proprietara casei și mama lui Ianache Duduleanu, Margareta Aldea și Georges Duduleanu, cea care nu acceptă ca acea „coșcogeamite de casă” să fie numită doar „Duduleanu”, se scaldă în apele calde ale ipocriziei unde însușirea unor calități demne de o doamnă îi transformă replicile din comic în tragic, tragedia unei lumi în care societatea e plină de oameni greu de diferențiat între ei. Cum să fie mai simplist și sincer exemplificat egoismul crud omenesc dacă nu prin felul în care Aneta se plânge de problemele sale infantile la înmormântarea propriei fiice, Margareta, pe care pretinde că o iubește?
Întrebarea este dacă există cu adevărat dragoste în respectivul univers împărțit pe individualități, sau dacă există, poate ea supraviețui, pot cele mai calde sentimente să învingă războiul dintre om si acestea? (spun „om”, pentru că trufia și egoismul devin ceva la fel de obișnuite și obligatorii ca și purtarea pălăriei pe stradă). Nu omit însă dragostea pentru avere, moșii, fericiri stupide, râsete care nu se opresc în totalitate nici când cavourile trec prin fața casei, anunțând moartea, furând familiei Duduleanu un moment în care se poate preface că jelește, fapt mai mult datorat bigotismului decât adevăratei păreri de rău și înțelegerii morții, devenind doar un alt motiv neînsemnat de „plângere” prezent la ordinea zilei (sau dans in ritmul muzicii de înmormânatare). Dorința fiecăruia de a fi în centrul atenției, de a refuza treburi simple când celălalt o poate face, ei deținând oricum rang mai mare si mai demn de respectat, îi făcea să se mănânce de vii, pe scena interpretându-se un adevărat masacru al unor valori umane acoperite cu „zece palme de praf” exact ca mobila mult iubită a Anetei, din cauza izolării lui Mircea Aldea, căzut în agonia pierderii iubitei.
Tinerețea celorlalte personaje este singura diferență vizibilă între ei și cei în vârstă. Dragostea dintre cele doua cupluri, Margareta și Mircea Aldea și Collette și Ianache Duduleanu, este atât de fragilă încă de la început încât devine inevitabilă ruptura care are loc mai târziu sau mai devreme. Încercând să găsesc un personaj care dă dovadă de o oarecare inteligență, m-am oprit asupra lui Margo, care totuși e departe de a fi numită astfel, dar faptul că alege moartea în locul nebuniei omenești o face mai cerebrală decât restul. Fata îndrăgostită devine rapid conștientă de soarta sa sortită eșecului - un soț care nu o mai iubește, un copil nenăscut îndrăgit și dorit mai mult decât ea, care oricum îi va aduce moartea și un peisaj haotic și toxic ce o înconjoară, cu oameni care vor (neintenționat) să o transforme în același monstru. Margareta conștientizează că nu e îndeajuns de puternică pentru acea viață criminală, drept urmare alege să fie propriul său criminal, alege scăparea. Tânăra consideră plecarea definitivă singura soluție (luată totuși în apogeul disperării, fiind un semn de exclamare pentru cei din jurul său, căruia nu i se acordă importanță) spre deosebire de restul personajelor care pleacă din casa Duduleanu din cauza furiei, mereu prezentă, ce face ca acea locuință să-și merite numele, personaje care pleacă dar mereu se întorc (Collette, Zamfira, Fraulein). Se întorc pentru că locul în care revin e ceea ce iubesc, e hrana și apa lor, fiind compania dizgrațioasă de care au nevoie, fiind încărcați cu normalele frustrări umane( fie că Duduleanu Collette nu e dusă de către Ianache la Paris, fie că Zoia e încă discriminată pentru că e sora mai mică a Anetei etc.) le e greu, dacă nu imposibil, să fie sinceri și singuri cu ei însăși, aleg să se depersonalizeze împreună, în familie. La toată această gălăgie a gaițelor apa unele idile, care vin ori sub această formă, ori sub cea a morții, aici fiind fiind prezentă Wanda, care îi oferă lui Mircea o variantă mai bună a dragostei decât ar mai fi putut fi Margo vreodată. Dar Wanda cea seducătoare care îi propune bărbatului o tentantă aventură reprezintă de fapt înfățișarea morții în chip și trup de femeie, o moarte care seduce, calcă subtil și cu viclenie și distruge atât de rapid fără ca măcar să se realizeze dezastrul. O moarte sub întruchiparea dragostei pentru că ambele presupun aceeași suferință și forță, fiind cele care domină în lume, și cele de care unele personaje se tem să le atingă cu adevărat.
Piesa se sfârșește într-o notă cât se poate de tristă care are rolul de a dezvălui adevărata față a spectacolului, ștergând zâmbetele de pe chipurile spectatorilor. Parastasul de patruzeci de zile în cinstea Margaretei nu reprezintă decât un alt prilej de jonglare cu veselia și ura, cu cântecul și țipătul, unde toate au aceeași greutate pentru personajele ce au parte și de viață și de moarte care merg împiedicate pe firul roșu al existenței. Comemorarea fetei Duduleanu seamănă mai mult cu o horă între nebuni, în care fiecare poate vorbi iar despre sine în timp ce critică pe altul, în care patronează orgoliul și prostia.
„Lasă, frate, că suntem în familie!”
„Nu vorbi o limbă pe care societatea nu o înțelege” spune Aneta Duduleanu tinerilor care îți dădeau aere franțuzești, însă rezumă întregul spectacol- o adunare a prostimii boierești unde cine nu se asemănă nu se adună, unde trebuie respectate tiparele mediocre pentru a face parte din „familie”. Și până la urmă, toate principiile de bază a acesteia se pierd sau nu au existat vreodată, fiind imposibil de identificat un sentiment, o urmă de înțelegere sau acceptare ori o apropiere reală din pură iubire, pentru că apar violente si fără urme de ezitare instinctele animalice, de luptă si supraviețuire, de clan, unde totul e sălbatic și fiecare se adâncește din ce în ce mai tare în propria groapă. Personajele stagnează orbește, dar în același timp merg obligați de firescul vieții spre ceva, spre o continuare exasperantă și ucigătoare a haosului sau chiar spre moarte, de care toți se tem dar nu cunosc cu adevărat de ce e atât de înfricoșătoare. Frumusețea punerii în scenă a finalului a fost felul în care s-a doborât ecoul fiecărui râset de pe podium, personajele împietrind în fața morții pe care nu o pot mânui cum fac cu oamenii, după plac, fiind muți în fața adevăratei orori. Liniștea este spartă de râsul ironic al femeii sărace care aruncă cu ghemuri de sfoară în acea casă ce portretizează doar urâtul ființei umane, asistă de sub un rol de Dumnezeu la nesemnificativa desfășurare a lumii, împroșcând cu ciclicitatea crudă a acesteia. Sărăcia și singurătatea sunt mai dulci decât iadul boierilor, acestea asistând din subsol la fiecare trai dus în stil kafkian neobservat, unde toți se aseamănă și toți sunt o familie în care primează instinctele de supraviețuire mai presus decât orice.
Sursă imagine: