Despre colțurile zimțate ale timbrelor

„Nu-mi plac deloc călătoriile. Sînt superficiale toate și uneori vulgare ca niște vise ratate. (…) Dealtminteri peisagiile exterioare – cele mai frumoase chiar – sînt neapărat mai puțin interesante decît cele interioare, care merg în tine ca în adîncimi fosforescente de mină și de moarte.” (Camil Petrescu)

Un pasaj din cartea pe care am găsit-o uitată pe o bancă oarecare în parc, într-un Copou al frunzelor și goliciunii... întâmplător sau nu, poate cutremurător sau doar din hazard, îmi dă de gândit într-un mod plin de reticențe târzii: de ce imaginația dizlocă și reașază cadre în așa fel încât necunoscutul să mi se pară dintr-odată mai bun decât oricare altă realitate caldă și confortabilă, așa cum cu siguranță ar fi fost ea în lumina pâlpâindă și plăcută a camerei mele de acasă? Pentru că nimic din ceea ce văd în jurul meu aici, în țara care la început părea de o decadență aproape captivantă, nu mai are urmă de emoție sau de frumusețe, farmecul mistic al primei zile rămânând o senzație volatilă și potențială a străinului, a nou-venitului care încă nu știe și nu înțelege. Abia acum însă privirea mea pricepe consternată că nici poveștile țesute insidios pe pânza unui Iași supus mai degrabă umbrelor decât oamenilor, nici pașii mari și grăbiți de pe Lăpușneanu și nici fețele triste cu cearcăne adânci, deformate de atâta nesomn, nu pot recupera din misticismul pe care odată îl dădeam românilor și ritmului lor trepidant de a fi.

În mijlocul lor, stând și privind, par, cu siguranță, un ciudat, un punct mare și roșu, un stop în interiorul unei lumi galopante, în care indiferența nu are nevoie de lesă ca să se plimbe liberă pe străzi. Aici, nu se schimbă complimente, complezențe sau alte cochetării, oamenii se uită la ceas și nu unii la alții, chitaristul defensiv și fragil de peste drum nu e plătit în zâmbete și monede, ci în priviri încruntate și cuvinte scrâșnite printre dinți, florăria de la marginea bulevardului așteaptă să se ofilească crizantemele, cofetăria din colț are cuptorul rece. De pe banca strâmbă pe care stau, totul pare un film derulat pe repede-înainte, în care personajele există doar ca siluete necognoscibile, pierdute în fundal, fără identitate și fără o substanță a lor, o lume care aparține unui lung șir de anonimi, într-o permanentă și totuși lipsită de esență perindare de culori, parfumuri, umbrele și paltoane gri, cărora doar eu, un porumbel și un bătrân muzician în cârje părem să le sesizăm prezența. Altfel, în afara celor trei priviri, filmul ar fi doar un ecran negru, doar un generic al celor care trec într-o dimineață de decembrie pe Ștefan cel Mare, un domino în care fiecare zi pare să dea lovitura finală următoarei, fără ca alte râsete voci zglobii, aplauze sau chiuieli să se audă în timpul jocului. Peisajul exterior – chiar bucolic și nostalgic – e uniform, plat și fără asperități care să-i dea o formă a lui, căci e o liniște apăsătoare în gălăgia de pași și o apatie în tot ce e viu și pulsatil.

- Domnișoară, v-a căzut timbrul de pe plic! strig în urma unei umbrele rupte la capete, observând cum tocurile care calcă ezitant piatra cubică mototolesc o bucată mică de hârtie.

- Am văzut, n-am timp să mă întorc...

Apucasem să văd doar un ochi albastru și urma abia perceptibilă a unui creion dermatograf, înainte ca ea să fie deja departe, iar eu să ridic timbrul de pe jos și să merg cu degetul pe colțurile lui zimțate.

Poșta Română. Am zâmbit amar.