Contrar filosofiei mele de viață (una dintre ele desigur): „nu te uita niciodată la un film, fără a citi cartea înainte” ,filmul „Call me by your name”, a precedat cartea cu același nume, însă așa cum știm cu toții, excepția dovedește regula, iar pentru mine, „Call me by your name” este excepția acestei reguli.
Am văzut prima dată filmul acum vreo doi ani, fără prea multe așteptări. Și sincer, dacă e să mă întrebați, nu pot să spun de ce mi-a plăcut așa de mult, întrucât, ca orice altă adaptare a unei cărți, filmul nu a fost foarte cursiv, nu a avut momente de suspans sau elemente surpriză (plot-twist-uri dacă preferați), ce de obicei mă atrag la un film, însă personajele, actorii, decorul, naturalețea, simplitatea dar totodată și profunzimea, iar în final, ce a îmbinat totul și a dat acea notă de Oscar și fără de care nu cred că s-ar fi bucurat de același succes, a fost pur și simplu atmosfera, mai exact vara, anii 80, Italia, apă, soare, iubire, piele, muzică, dans, filosofie, liniște, armonie, toate aceste cuvinte îmbinate într-o bucată de cinematografie de două ore, în regia lui Luca Guadagnino, acompaniate de muzica lui Sufjan Stevens, întregind acest tablou paradisiac, creat de Andre Aciman prin niște cuvinte aparent simple, dar care ascund de fapt subînțelesurile filmului, ale personajelor și în definitiv ale iubirii. Când am aflat că filmul este o adaptare a unei cărți, mi-am spus că trebuie să o citesc dar din nou, nu pentru că aveam mari așteptări, ci eram curioasă ce diferențe sunt între cele două. Nu-mi imaginam că voi rămâne atât de marcată de ce stă în spatele scenelor care, evident, nu pot transpune la fel de bine trăirile interioare ale personajelor(oricât de buni ar fi actorii), de ideile atât de profunde, de inteligent scrise în care m-am regăsit mai mult decât orice altă carte citită, de adevărata natură a relației celor doi, adevărata intensitate a sentimentelor celor doi(filmul poate da falsa impresie că iubirea lor este doar un capriciu copilăros al lui Elio, o dorință carnală superficială, iar cine are această impresie trebuie neapărat să citească și cartea!) și cel mai mult am rămas marcată de finalul care face diferența, care în film este mut în ideea de a lăsa deschis orizontul viitorului pentru cine simte nevoia unei continuări a poveștii în imaginația lor, un final care pentru mine, în 20 de pagini, a schimbat cursul poveștii, de fapt al sentimentelor mele față de poveste și care mi-a provocat lacrimi amare, al căror sens nici acum nu l-am deslușit. Iar dacă filmul m-a impresionat prin decor și atmosferă, Andre Aciman a reușit să mă impresioneze chiar mai mult fără ajutorul vizualului, auditivului sau a altor unelte cinematografice, doar prin puterea nemărginită a cuvintelor. Acest film reprezintă visul adolescenței mele, acea iubire inocentă însoțită de fiorii specifici, într-un cadru atât de armonios, aproape ireal, dar care se termină brusc; exact cum ziceam, un vis frumos; pe de altă parte, cartea prezintă ce se află în spatele cortinei acelui vis frumos, și demonstrează că în realitate, oamenii nu se pot desprinde așa ușor din acel vis așa că se agață de el cu ultimele puteri, trăind ca niște năluci în prezent, sufletul lor fiind blocat în trecut. Cartea ne arată că dragostea, fie ea în adolescență(atât cât este dragoste adevărată, nu contează vârsta) vine cu un preț și generează consecințe. Astfel, această poveste, povestea lui Elio și Oliver este cu două tăișuri; pe de-o parte mă gândesc că o legătură atât de profundă, copleșitoare chiar, care stârnește lacrimi de bucurie, este rară, neprețuită și sunt norocoși că s-au găsit și că au trăit ceea ce au trăit; dar pe de altă parte, nu mi-am putut abține lacrimile pentru aceste două vieți care ,fiindu-le interzis să devină una singură, au continuat o existență incompletă, fiind mereu în căutarea disperată a întregului absolut, dar pe care știu și ei că nu-l vor mai putea atinge niciodată, fiindcă l-au atins deja într-o vară, acum mulți ani... Așa că întrebarea mea înainte de a trece la subiect(mă scuzați că am fost așa enigmatică) este: e mai bine să trăiești viața sau iubirea? E mai bine să trăiești toată viața într-o ignoranță care îți aduce iluzia fericirii sau să trăiești fericirea absolută, iar brusc, odată cu spargerea ireversibilă a bulei ignoranței, să trăiești iluzia vieții?
Ok acum că am terminat cu introducerea, ar trebui să prezint concret subiectul cărții: Relatată din perspectiva tânărului Elio, cu o dozare impecabilă a evoluției sentimentelor și cu scene de o frumusețe la fel de copleșitoare ca cele din film, istoria acestei pasiuni trăite sub semnul efemerității cucerește prin sinceritate, vitalitate, prin melancolica privire retrospectivă asupra unei lumi pierdute, naratorul personaj, zeci de ani mai târziu, încercând cu nostalgie să-și dea seama când a început totul(„e primul lucru pe care mi-l amintesc despre el și încă îmi răsună și azi în urechi. Pe altă dată.”[...]„închid ochii, spun aceste cuvinte și mă întorc în Italia, cu mulți ani în urmă”[...]„poate că totul a început atunci și acolo”). Cartea este structurată în patru părți. Prima, intitulată „Dacă nu altă dată, atunci când” sau cum îi spun eu „De-a șoarecele și pisica” (doar că nu sunt foarte sigură care dintre ei e șoarecele și care pisica) prezintă pe tânărul Elio care asistă la sosirea unui nou rezident la vila italiană a părinților săi de pe țărmul Mediteranei: Oliver, un universitar american de 24 de ani fermecător, rafinat, plin de vitalitate, cucerind pe toată lumea, dar pentru Elio, care are 17 ani, trăind din plin tulburările vârstei, Oliver este aparent genul inabordabil, iar între ei se naște o prietenie capricioasă, cu o tentă de obsesie în contrast cu răceala și poate chiar ură din partea lui Elio dar aceste sentimente ostile sunt doar o modalitate de a nega față de sine însăși adevăratele sale sentimente și de a face față frustrării iubirii neîmpărtășite și confuziei alimentată de indiferența aparentă a lui Oliver combinată cu micile firmituri de atenție aruncate haotic(„Am vrut cu adevărat să-l etichetez drept dificil și inabordabil și să nu mai am nimic de a face cu el. Două cuvinte din partea lui și am văzut cum apatia mea îmbufnată s-a transformat în o să cânt orice pentru tine până când îmi ceri să mă opresc, până când pielea de pe degete mi se julește strat cu strat, pentru că îmi place să fac lucruri pentru tine, aș face orice pentru tine, doar spune un cuvânt.” [...]„gheața și apatia au mijloacele lor de a revoca într-o secundă toate armistițiile și rezoluțiile semnate în momente mai însorite”). Pentru a păstra efectul de reminiscență, scenele sunt scrise destul de haotic(deci nu este vina filmului), rezonând cu stările sufletești ale lui Elio ce fluctuează între dragoste și ură, obsesie și indiferență, prietenie și erotism, liniște și disperare.(„Mi-l doream plecat din casa noastră, ca s-o termin odată cu el. Mi-l doream și mort astfel ca, dacă tot nu reușeam să-mi iau gândul de la el și mă perpeleam întrebându-mă când o să-l văd data următoare, cel puțin moartea să pună capăt la tot. Voiam chiar să-l omor cu mâna mea ca să-i arăt cât de mult ajunsese să mă răvășească simpla lui existență”).Și probabil tocmai în aceste sentimente contradictorii, inexplicabile, instabile și mai ales atât de sincere și naturale încât simțeam că văd nu numai în sufletul lui Elio, dar și în străfundurile subconștientului său, sentimente pe care autorul pune foarte mult accent, m-am regăsit cel mai mult și m-au făcut cumva să mă simt în siguranță, mi-au amintit că e în regulă să ai gânduri pe care nu ai putea să le dai niciodată glas, că oamenii sunt mult mai mult decât par, că sub măștile supra-realiste ale oamenilor, în spatele cortinelor unui film atent regizat, zace un roman întreg ce cuprinde gândurile, trăirile lor ascunse. Depinde doar de tine dacă vrei să îl citești. Tensiunea acumulată treptat intre cei doi pare să aștepte momentul potrivit să se elibereze în atmosfera lipsită de griji de pe Riviera italiană, transformându-se în cu totul altceva, ceva mai mult decât profund, spre teama lui Oliver și confuzia specific adolescentină a lui Elio. Având doar versiunea lui Elio, Oliver este prezentat ca o zeitate pe un piedestal, demnă de toată admirația („Mă uitam în altă parte pentru că privirea lui oțelită îmi amintea de fiecare dată cât de sus era față de mine și cât de jos mă plasam eu”); ce vreau să zic este că, orbit de aceste sentimente, Elio acționează instinctual, făcând astfel să pară de parcă Oliver ar fi sacrul iar el profanul, dar, în ciuda acțiunilor, gândurilor fără perdea, impure poate, al comportamentului său pueril pe alocuri și al diferenței de vârstă, am simțit mereu că Elio are o inteligență deosebit de matură și că sufletul său, iubirea sa sunt de o puritate aparte, că, în pofida tuturor aparențelor, el este de fapt sacrul, filosoful, pe care Oliver îl admiră și spre care tânjește. Credeam că sunt nedreaptă, că simpatizez mai mult cu Elio doar pentru că este partea lui de poveste și pentru că mă regăsesc extrem de mult în personajul lui, dar autorul mi-a confirmat ipoteza prin acel ultim capitol pe care sincer nu l-am văzut venind(nu mă înțelegeți greșit nu s-a întâmplat nimic tragic nu suntem la Romeo și Julieta). Mereu cei care iubesc cel mai mult vor suferi cel mai mult... La finalul capitolului Elio ajunge la capătul disperării, văzând că nu poate să-și nege în continuare sentimentele, a căror intensitate îl arde pe interior(„Nu am cui altcuiva să-i povestesc ,Oliver, așa că mă tem că va trebui să fii tu acela”). Partea a doua intitulată „Dâmbul lui Monet” reprezintă împlinirea, să zic așa(nu știu foarte multe cuvinte), a idilei de dragoste.
Nu cred că sunt necesare multe cuvinte, întrucât orice aș spune ar fi de prisos (și poate unii chiar își doresc să citească romanul, altfel nu știu cum au rezistat până în acest punct al pledoariei mele). Mai bine citez din carte: „Mi-aș fi să știu să-l calibrez așa ca el, dar pasiunea ne dă libertatea să ne ascundem mai mult, iar în momentul acela, pe dâmbul lui Monet, pe când îmi doream să ascund totul despre mine în acel sărut, pe atât eram de disperat să mă pierd în el, așa cum îți dorești să ți se deschidă pământul sub picioare și să te înghită cu totul”;
Sursă imagine: https://en.wikipedia.org/wiki/Call_Me_by_Your_Name_(film)
Comentarios