Întuneric de aprilie

„Și cum crezi că vei putea să îți răscumperi greșeala? Tot ce ai vrut au fost doar banii, nimic nu te-a interesat, nici soția, nici fratele, nici copii tăi, totul era pe locul doi și mai jos pentru tine. POC!!!!!!!!!!!”. Când m-am ridicat într-un suflet, cu spatele drept, sprijinită de perna încă rece, crezând că televizorul a ajuns singur la voulumul șaizeci, îl văd pe Miguel asupra corpului Fernandei ce zăcea pe podeaua de marmură a casei lor imense, prinzând din ce în ce mai rapid o culoare roșiatică.

Închid televizorul, dezamăgită de soțul ce-l credeam un om cu suflet mare, ajuns în pragul disperării de a-și omorî nevasta. Mă întind înapoi pe partea dreaptă, închid ochii și încerc să adorm la loc. Foarte bizară mi s-a părut perna rece întrucât toată camera era copleșită de o căldură aproape insuportabilă, ce m-a făcut să dau pătura deoparte. Tot felul de gânduri au năvălit în mintea-mi ce în loc să se relaxeze și să se concentreze pe somn, mă ținea mai mult trează. Parcă nici ochii nu mai doreau să stea închiși, mă învârteam pe toate părțile posibile și imposibile, nu știam ce să mai fac ca să adorm. Desigur, luminițele roșii de crăciun nu ajutau deloc, le-am oprit, dar parcă nu-mi plăcea să stau în beznă totală, așa că le-am setat la o intensitate mai mică. Am stat, am așteptat, am început să număr beculețele din instalațiie, am încercat să țin cont de oile ce săreau gardul, am ajuns la o sută cincisprezece și cred că mai încăpeau dar m-am plictisit și somn, totuși, nu îmi mai era. Am încercat să îmi limpezc mintea și să mă liniștesc iar într-un final am adormit.

Totul asurzitor; mașini? Nu. Stradă? Nu. Țipete? Pe apropae. Un zumzet ca de albine aproape de valuri puternice, ca de furtuna dar peste tot era lumină, lumină puternică, prea puternică, albă, galbenă, iar albă, galbenă, albă, fum, mult, prea mult, de ce atăt de mult fum înecăcios? Am încercat să perivesc altundeva decât în față dar degeaba, gâtul refuza să se miște. Am vrut să îl mut cu mâinile, dar și ele erau parcă lipte cu adeziv de corp, nici măcar un milimetru nu am reușit să le ridic. Privirea-mi era ațintită spre peretele gol, alb la lumină dar cu tentă vișinie acum, dar mintea mea percepea ceva strălucitor, nu era nimic în fața mea care să lumineze, dar zgomotul, zgomotul venea de undeva, deși am închis televizorul, cred. Nu! Sunt sigură, știu că l-am închis, eram acolo, am auzit clar când Miguel și-a omorât soția. L-am închis! Dar de unde venea și de ce îl asociam cu un soare privit cu ochii liberi într-o zi de primăvară mijlocie.Și era frig, tare frig, dar mai devreme clocoteam, voiam să mă învelesc dar nu puteam să îmi mișc mâinile, nici gâtul, nici picioarele, nici corpul. Nu clipeam, voiam să clipesc, nu reușeam chiar dacă ochii îmi erau uscați, aceeași senzație de lipire, parcă pleoapele mi se contopiseră cu pielea de dedesubtul sprâncelelor. Ochii mei erau siliți să stea deschiși. Urechile? Aceeasi poveste, erau fixate, erau obligate să stea să audă tot. Aveam senzația a mii de fiori pe șira spinării chiar dacă pielea-mi era exact la fel. Presimțea ceva, ceva mare, rău, ceva ce se apropie, ceva ce ochii mei trebuiau să vadă și urechile să audă. Ușor, ușor o siluetă mare, cu coarne ascuite și gheare se îndrepta spre mine. Tremuram deși nu puteam să mă mișc. Voiam să mă ridic, să fug la mama, să ies din cameră, să sar pe geamul camerei de la parter, orice dar să plec, dar eram paralizată în pat. Era la jumatate de metru față de mine, și-a întins mâna, a deschis gura încet, eram sigura că de la el vine zumzetul valurilor, credeam că atât mi-a fost...dar nu s-a întâmplat nimic, nimic cu mine. Am auzit un mieunat lung și clar, puțin iritabil, Domnul Mustăcilă avea o lăbuță pe piciorul meu, atenționându-mă în legătură cu ceva. A mai mieunat o dată și cum stăteam cu privirea fixată la el am realizat că lumina strălucitoare era defpat televizorul încă deschis pe teleovela spaniolă, iar zgomotul tot din același loc provenea, era Miguel, și-a împușcat soția. Dar nu înțelegeam cum e posibil, iar când mă uit, lângă mine pe noptieră era telecomanda de la aerul condiționat pe care l-am pornit când am crezut că am închis televizorul.

M-am ridicat din pat să opresc aparatul, iar Domnul Mustăcilă m-a mușcat scurt de picior și s-a îndreptat spre ușă, i-am deschis-o, a făcut patru pași și s-a uitat spre mine. A mieunat și l-am urmat, conducându-mă spre bolul gol, parcă spălat chiar, fără urmă de mâncare. Uitându-mă la ceas, am observat că e deja ora șapte dimineața și nu mai are sens să mă culc așa că decid să termin episodul din telenovela „Întuneric de aprilie”.

Sursă imagine: https://www.pinterest.fr/pin/223561568989430368/