Timpul
- Ștefan Ana Maria Ștefana
- Nov 15, 2021
- 2 min read
Natura timpului a fost una dintre problemele majore ale filosofiei încă din antichitate. În accepțiunea filosofică, timpul reprezintă un fluviu ireversibil care izvorăște din trecut și curge spre viitor, care ne poartă cu el, fie că vrem, fie că nu, ca pe niște corăbii, noi putând doar să „ne ancorăm” în timp prin puterea divină a amintirilor. A fi în timp înseamnă a fi trecător și, fiindcă suntem conștienți de asta, încercăm constant să facem ca orice moment efemer, orice boabă de nisip din clepsidra timpului, să conteze. Existența în timp are două fețe: eternul și clipa, una de cealaltă nedespărțită, întrucât eternul este format din clipe.
Timpul a fost întotdeauna perceput ca fiind format din trei faze: trecut, prezent și viitor. Trecutul este singurul care se impune în mod obiectiv, fiind, într-un fel, unicul deținător al legii timpului, întrucât pe rădăcinile sale crește prezenul și din el se desprinde viitorul. Prezentul este un moment, este imediatul trăit care actualizează trecutul și deschide căile viitorului, devenind fără celelalte două faze inconsistent și ambiguu. Viitorul, pe de altă parte, este posibilul deschis neprevăzutului și nesiguranței, poate fi creație sau negație, bucurie sau teamă, cucerire sau pierdere. De fapt și trecutul a fost viitor și prezent, prezentul a fost viitor și va fi trecut, iar viitorul, la rândul său, va fi prezent și trecut. Așadar, aceste faze nu sunt perioade exacte care împart timpul - sunt fenomene diferențiate, dar nu detașate. Sunt repere temporale cu o desfășurare ciclică și care există pentru ca „lucrurile să nu se întâmple în același timp”.
Viața omului, este, teoretic, prinsă între termenii naștere și moarte, așa cum povestea fiecărui om este prinsă între copertele unei cărți și împărțită în capitolele, etapele vieții: copilărie, adolescență, maturitate. Din momentul în care ne naștem, timpul începe să ne ia viața înapoi, punând astfel o amprentă dureroasă asupra făpturii noastre fragile. Copilăria este vremea sfântă a fericirii, perioada în care suntem orbiți de joc și nu conștientizăm trecerea timpului, a anilor, pe care nu o să îi mai trăim decât prin prisma amintirilor. Adolescența este plină de evanescență psihică și corporală, este „corabia beată” a imaginației, însă fără o cârmă. Devenim oameni, indivizi, ne descoperim interioritatea profundă, ne revoltăm și suntem imaturi prin definiție. Însă din păcate, timpul trece chiar mai repede decât sângele învolburat din venele unui adolescent, obligându-ne astfel să începem următorul capitol al poveștii noastre, cu toate că simțim că nu l-am terminat încă pe celălalt.
Omul își dorește mereu ceea ce nu are și din această cauză, atunci când suntem copii vrem să creștem cât mai repede, să fim independenți, iar când ajungem la maturitate implorăm timpul să facă o excepție și să ne trimită înapoi la anii pierduți. Aici putem aminti de capodopera literară „Amintiri din copilărie” care a rămas și va rămâne imună trecerii timpului deoarece este mijlocul prin care învingem prezentul și ajungem din nou în trecut doar prin magia cuvintelor lui Creangă. Cu toate acestea, întrebarea mea: Timpul este o „boală a eternității” (Lucian Blaga) sau „marea artă a omului” (Napoleon Bonaparte)?
Comments