Literatura Jurnalelor

Jurnalul este forma de confesiune directă a unui scriitor, modalitatea specifică de a monologa, dar într-o formă de o factură cu totul specială de vreme ce s-a născut din nevoia acestuia de a se regăsi pe sine cel dintr-un anumit timp și dintr-o anumită împrejurare. Nu rareori, unii scriitori și-au „completat” universul narativ, și acesta mai mult sau mai puțin fictiv, cu unul special, de factură autobiografică. Spre exemplu, un model pentru genul confesiv este romanul experienței al lui Mircea Eliade, scriitorul care a reușit să pună semnul egalității între autorul real, narator și personajul principal, viața sa și în special anii de formare devenind un subiect mai interesant decât orice ficțiune. Maitreyi este un roman în care personajul principal se identifică perfect cu scriitorul, verosimilitatea nemaifiind o pură convenție ca în literatura de ficțiune.

Termenul jurnal provine din limba franceză veche – „journal”, care, la rândul său, provine din latinescul „diurnalis”. În limba engleză -„diary”, etimonul latinesc este mult mai vizibil, iar în limba română, termenul păstrează o legătură cu franțuzescul, „journal”. Un jurnal este, de obicei, un caiet în care există câteva consemnări a ceea ce s-a întâmplat în cursul unei zile sau planificări ale unor activități viitoare. Asemenea caiete pot conține informații din domenii foarte diferite ale civilizației umane, cum ar fi înregistrarea etapelor unei operațiuni militare, a unei expediții, călătorii, evenimente climaterice sau personale.

De-a lungul timpului, mai mulți critici literari au dat diverse definiții acestui tip de text: Eugen Lovinescu, într-un interviu din 1937, în „Adevărul literar și artistic” definea jurnalul ca o „aruncătură de peniță, lavă izbucnită sub presiunea unei emoții, impresii nemijlocite și pasionale”. Eugen Simion consideră jurnalul o „confesiune care poate fi de trei tipuri: oratoric, dramatic sau poetic”, afirmând că „orice jurnal de călătorie este un extaz al șocului și al meditației”. Jurnalul este o literatură a confesiunii, sinceritatea fiindu-i caracteristică. „Dacă am avea curajul să scriem o carte cu viața noastră, cu condiția să fim absolut sinceri, am face o capodoperă”, afirmă Baudelaire. Unii autori de jurnale consideră că jurnalul pe care îl țin e un prieten aparte și îi dau chiar un nume. Celebra Anne Frank, fetița evreică ce a supraviețuit ani de zile în ascunzătoarea unei case din Amsterdam, își botezase jurnalul "Kitty". Jurnalele au un efect psihologic foarte puternic și îi dau autorului senzația unui public, a unui spațiu personal, protector, sau a unui ascultător, chiar dacă în cele mai multe cazuri cel care îl scrie este și singurul cititor al scrierii.

Jurnalele scriitorilor români constituie o specie literară inedită, diferită de romane, poezii sau nuvele pentru că reprezintă nu doar viața autorilor, ci viața însăși, în momentul în care este trăită. Ele au oglindit epoca în care scriitorii au trăit și au scris, sensibilitatea vremii lor, preocupările cotidiene și viața materială, marile evenimente, problemele de creație. Pagini simultane cu viața, jurnalele redau universul interior diariștilor și exprimă opiniile acestora. Pentru că oglindesc realități, aceste documente au tematică diversă, de la date personale, intime, la unele ce țin de programul de fiecare zi, impresii despre evenimente politice, crezuri asupra lumii, relațiile cu cei din jur, obsesii și vise. Astfel că, prin jurnal se poate reconstitui viața unui om dintr-o anumită epocă în cele mai diferite aspecte ale ei.

Sunt de părere că între artist și opera sa se instaurează o relație specifică, întrucât există anumite situații, care trăite, pot genera dorința de a fi împărtășite cititorului, prin intermediul operelor sale. Astfel, citind jurnalul unei personalități, poți observa perfect modul în care gândea autorul respectiv, aspectele pe care el le considera esențiale, prioritățile minții sale. În romanul deja amintit, intitulat „Maitreyi”, Mircea Eliade, trăind o experiență similară, consemnată în jurnalul său, a conceput ulterior creația, deci totul constituie un avantaj pentru cititorul care ajunge să privească realitatea prezentată, cu mobilitatea si profunzimea gândirii sale, căutând să asocieze ceea ce prezintă in roman autorul, cu ceea ce, de fapt, el a trăit in realitate.

Pentru că exprimă realitățile autorilor săi, jurnalele personale sunt unicele specii literare care se îndepărtează de povestirile de ficțiune și preiau povestirile factuale. De aceea, ele devin documente istorice cu mare potențial. Lecturarea jurnalele personale este precum calea de acces la cutia Pandorei, ea pune în lumină aspecte problematice și sensibile, puncte nevralgice din viața și epoca diariștilor.

Sursă imagine:

https://br.pinterest.com/pin/556687203942586118/?amp_client_id=CLIENT_ID(_)&mweb_unauth_id={{default.session}