Jurnalul Evei
- Prodan Alexandra - clasa a IX-a
- Nov 15, 2021
- 4 min read
Luni. Adam, din câte am auzit ca îl cheamă mă privește rece, arătând o urmă de dezgust pe față. Încerc din răsputeri sa nu îl bag în seamă și să mă apropii de el. Îi povestesc toate aventurile pe care le putem avea împreună, însă se uită la mine de parca as fi un animal, de parcă îi sunt inferioară. Ohh... De neconceput! De abia rostește două cuvinte rastălmacite, nereușind să își exprime ideea până la capăt. Pare ca nici nu mă înțelege.
Marți. La fel de neglijent și nepăsător ca de când ne-am cunoscut. Încerc sa îmi păstrez starea optimista de spirit și să îi arat minunățiile naturii. Toate par atât de familiale. Nu e greu să le găsesc denumirea, întrucât cândva le-am mai văzut. Privește meditativ la o cascada...,, cascada Niagara” spun eu. Se uită la mine nedumerit și după se întoarce în propriile gânduri. Pare ca mă ascultă, dar pur și simplu nu vrea sa îmi vorbească. Nu înțeleg care e problema lui.
Miercuri. Afară începe sa plouă și nu puteam sa nu observ adăpostul destul de primitor al lui Adam. Întru imediat în el și ma uit la reacția băiatului. Nu spune nimic ca de obicei. Singurătatea începe sa mi se para foarte trista. Nu încearcă deloc sa comunice. Se uita la mine confuz, iar după aceea ma da afara. Lacrimile îmi năvălesc fata căci lipsa sa de afecțiune și de omenie îmi displace pana la refuz. Îmi observa reacția și într-un final ma primește înapoi. Acest gest îmi da încă un strop de speranța că într-o zi ne vom înțelege. Totuși nu putea scăpa nepedepsit. Am încercat sa ii explic cât de nepoliticos și dureros a fost gestul sau și ca nu poate fi tolerat în societate, însă că de obicei nu a avut nimic de obiectat sau de spus. Privea cum vorbesc, dar mintea sa era cufundat în propriul univers. Voia sa se distanțeze de mine. Nu puteam permite asa ceva.
Vineri. Într-un final mi-a împărtășit una dintre ideile lui aceea ca locul în care ne afla se numește „GRĂDINILE RAIULUI”. Nimic din ce ne înconjoară nu seamana cu o gradina: cascadele, munții, câmpiile. Stau și încerc sa găsesc un nume mai potrivit. Nu găsesc cea mai buna varianta, însă decid ca numele sa rămână „PARCUL CASCADEI NIAGARA”. Nu e original, doar ca momentan era cea mai buna varianta. Dacă vom conviețui tot restul vieții trebuie sa existe disciplina. Natura trebuie conservata, iar din câte am observat Adam e neglijent și neatent. Nu contează ce se afla în jurul lui atâta timp cât el se simte bine. „NU CĂLCAȚI PEIARBĂ!” este prima regula pe care am conceputa. Când a zărit-o a părut nemaipomenit de surprins. Nu ii plăcea însă va trebui sa accepte dacă vrea sa trăiască pe aici.
Sâmbătă. Am realizat cât de importanta e mâncarea. Fructele sunt preferatele mele: suculente și dulci. Încep sa îmi dau seama cum trebuie sa decurgă o zi normala în acest moment. Dimineața trebuie culese toate bunătățile, chiar dacă vremea nu este însorită. Adam sta doar în adăpost atunci când afara e urat. Nu vrea sa ma ajute. Considera ca e o pierdere de timp. Nu înțeleg de ce nu știe sa se comporte cu un om. Egoismul lui e reliefat tot mai tare de la o zi la alta. Tot ce face e pentru el. Când ma întorc de la treburile de dimineață, picioarele îmi sunt murdare. Încerc sa nu fac multe urme, însă fiecare pas făcut în locuință pare sa îl deranjeze. De abia aștept sa vina cu mine sa vadă cât de grea e munca.
Duminică. Tocmai am văzut cel mai frumos pom cu fructe. Erau mere, însă forma lor era perfecta, iar culoarea era de un rosu aprins și țipător. Nu m-am putut abține din a încerca să ajung la un fruct. Înainte de a-l lua, Adam vine și maoprește. Îmi povestește de pomul cu fructul oprit, asa ca îmi iau gândul de la a gusta vreodată merele cele perfecte.
Luni. Am realizat ca nu m-am prezentat de când ne-am întâlnit. „Eva.Mă numesc Eva” i-a spus, întinzând mana pentru a face cunoștință cum se cuvine. Se uita la ea cu dispreț, precizează cu numele nu are rost, iar apoi pleacă în alta parte. Gestul lui mi s-a părut foarte deranjant. Încă mă tratează ca pe o creatura fără creier. Pe parcursul zilei nu fa e alte activități decât sa înoate și sa stea la soare.
Marți. Eu trebuie sa le fac pe toate. Am stat câteva ore încercând sa îmi dau seama ce am putea adauga parcului pentru a-l face atractiv. Peste ceva timp mi-a venit ideea. Trebuia sa îl organizam în mai multe obiective ca un parc al expoziției. Câteva semne pe ici pe colo și totul părea cu adevărat la locul sau. Adam se uita confuz la rodul muncii mele, iar după aceea ii explic ce intenții mai am pe viitor. Figura de pe fata lui îmi sugerează nepăsarea, întrucât nu cred ca îl interesează nimic din ce spun.
Sursă imagine:
Comentarios