Ambiția este un cuvânt auzit aproape zilnic și folosit în orice context, astfel devenind atribut, adjectiv, trăsătură, stare sau acțiune, referindu-se din start la abilitatea individului de a se motiva, fie dintr-un stimul interior, fie exterior, către un scop sau o destinație care să îi ofere acestuia o satisfacție sau cel puțin o împlinire. Ambiția este în strânsă legătură cu motivația, cele două fiind dependente una de alta. Motivația reprezintă ansamblul factorilor care declanșează activitatea individului, o orientează către anumite scopuri și o susține energetic. Astfel, ambiția își capătă existența din motivație, fiind un proces psihic reglator, care constă în capacitatea de a acționa în vederea realizării unui scop conștient stabilit, prin depășirea unor obstacole interioare sau exterioare, până când ținta este atinsă sau resursele alocate sunt epuizat, moment în care voința fie încetează și omul intră în colaps mental.
Un motiv devine o ambiție atunci când dorința individului atinge un anumit nivel de intensitate sau de necesitate. În termeni energetici, voința nu prezintă întotdeauna același flux, aceasta crește sau scade în funcție de diverși factori, însă cel mai important perturbator este obstacolul, fie unul psihic, realizându-se un blocaj intern, fie unul material, din cadrul mediului. Atunci când pe traseul obținerii lucrului propus se ivește un obstacol, individul este pus în fața unor alegeri, care, în ordinea intensității ambiției pot fi: de a continua pe traseul inițial, sporind eforturile, de a le direcționa pe un alt traseu, de a le amâna sau efectiv de ale înceta complet, eșuându-se în mediocritate, caz adesea întâlnit la adolescenți.
Ambiția apare în cele mai neașteptate momente, sub cele mai neobișnuite împrejurări, adolescentul neavând capacitatea de a explica cu exactitate motivul apariției acelei dorințe arzătoare, ce împinge pe om spre o reușită mai mult sau mai puțin accesibilă, astfel tânărul suferind fie o reușită fi un eșec tragic al vârstei. Nu am scăpat neatinsă de această așa-zisă „ambiție”, ce mi-a propulsat întreg corpul spre un scop arzător, succesul fiind o incertitudine. Acum trei ani, în anul 2018 mai exact, am trăit pe pielea mea această manifestație inedită, cunoscută și sub numele de voință. Eram călare, în timpul unei probe la Campionatul European de sărituri peste obstacole, în ultima zi de concurs. Nu eram intimidată de probă, ci mai degrabă speriată și stresată, simțind cum inima mea era la un pas să-mi sară din piept, cum respirația și pulsul creșteau și scădeu incontrolabil dar sesizabil. În zilele anterioare pot spune că „se repetase istoria” anului trecut, doborând obstacolul cu numărul 6 și intrare în combinația de trei, iar în ultima zi fiind eliminată. Intrasem în teren în ziua trei, speriată, dar sigură pe mine în același timp, demoralizată, dar cu o dorință nesfârșită de a duce parcursul până la capăt. A-și fi plâns și aș fi râs, aș fi țipat și aș fi tăcut în același timp, dar nu pot spune că forța ciudată supranumită ambiție acționase încă. Auzisem gongul ce anunța faptul că pot începe. Totul era bine, trecusem de start, apoi abordasem foarte bine primele patru obstacole, cu o siguranță vizibilă atât din partea mea cât și a lui Quick, cuplul creat de noi fiind într-o deplină armonie. Între obstacolul 4 și 5 era o distanță sesizabilă, timp în care un fior puternic m-a pătruns. O dorință arzătoare mi-a străpuns corpul și mintea, parcă din subconștient. O ambiție de nemăsurat parcă îmi curgea prin vene, neștiind motivul apariției sau de ce în acel moment atât de crucial. Astfel am sărit peste obstacolul cinci fără să fiu eliminată, ducând parcursul până la final cu brio.
Prin urmare, ambițiile pozitive nu fac altceva decât să urmărească îndeplinirea dorințelor care ne aduc bucurie, ca un fel de „reminder” al lucrurilor ce contează cu adevărat pentru noi. Aici ar fi de menționat și rolul speranței în tot mecanismul ambiției, fără de care s-ar epuiza rapid orice euforie de început. Deși ambițiile pot înceta, dorința ce a animat-o la început nu va dispărea niciodată, dar va rămâne îngropată în noi multă vreme, din când în când mai emanând un gând sau o emoție.